Deşi pînă acum ne-a obişnuit cu expoziţii de excepţie, şeful Cabinetului de Desene şi Gravuri de la Muzeul Naţional de Artă, doamna Dana Crişan, ne aduce în centrul atenţiei un eveniment inedit: volumul Pallady scriind. Jurnale, scrisori, însemnări, apărut sub îngrijirea sa.
Aşa cum însăşi mărturiseşte, „aş fi fost cea mai potrivită pentru acest studiu“ pe care l-a început în 1996, cînd a participat la un proiect de cercetare a documentelor rămase de la Pallady (finanţat de Fundaţia Soros), continuat cu o colaborare la Muzeul Naţional de Artă: Pallady în ipostaza de pictor, desenator şi gravor. Rodul muncii sale de mai bine de 12 ani, sistematizat şi concretizat în ultimii doi ani, a văzut lumina tiparului la Editura Compania. Cartea de faţă cuprinde însemnările artistului din diferite perioade – fie pe agende sau pe versoul scrisorilor, al telegramelor, al desenelor –, documente, dar şi fotografii inedite puse la dispoziţie de cîteva colecţii particulare şi instituţii: Biblioteca Naţională, Biblioteca Academiei Române, MNAR (donaţia Jacques Bourcier făcută, în 1994, MNAR-ului), BCU, Archives Matisse (Paris).
Din succinta biografie, aflăm că Theodor Pallady se naşte la Iaşi, în 1871, într-o familie înrudită cu Cantacuzinii. De la o vîrstă fragedă descoperă pasiunea pentru desen, pe care o va cultiva mai tîrziu: „îmi amintesc (îşi nota el la 9 ani) – îmi plăcea ora de desen, în care trebuia să trasez figuri în nişte pătrate“ (p. 291). Împotriva voinţei familiei de a ajunge inginer, Pallady pleacă la Paris, unde studiază la École Nationale des Beaux-Arts, frecventează casa lui Puvis de Chavannes (soţul Mariei Cantacuzino, înrudită cu Pallady) şi atelierul lui Gustave Moreau, unde se împrieteneşte cu Henri Matisse. Expune în ţară, dar şi în Franţa, Anglia, Olanda, iar în Italia participă la Bienala de la Veneţia. Întreţine corespondenţă cu personalităţi din lumea artei, a literaturii, a politicii: Alexandru Steriadi, Henri Catargi, Lucian Grigorescu, George Oprescu, Zambaccian, Cella Delavrancea, Alexandru Rosetti, Jean Diamandi, Ion Mitilineu, Matisse.
Din manuscrise, descoperim un Pallady reflexiv, care emite judecăţi despre desen, pictură, opera de artă: „Desenul se poate lipsi de pictură şi culoare. (Dar nu şi Pictura de desen.)“ – nota în jurnalul din ’49-’51; „culoarea necontrolată de spirit şi de raţiune rămîne un lucru trecător, care farmecă pe moment, dar care nu poate rezista în timp“ (însemnări din 1935-1936); „opera de artă e universală şi atemporală, diferenţiază între sensibilitatea care dă naştere Artei, creaţiei şi sensibleria ce dă naştere materiei fără spirit“ (jurnalul din ’44).
În jurnalele sale, apar deseori referiri la poezia lui Baudelaire, îl citează pe Jules Laforgue, dar îi displace Freud: „citesc... prostiile lui Freud“.
Deseori critic cu el şi impulsiv cu ceilalţi, Pallady avea personalitate puternică şi originalitate pe măsură: „Plăcerea duce la imbecilitate... Să-mi viu în fire“. „În Artă nu-mi pasă de părerea lui X, Y, Z. O am pe a mea, independentă de Orice (epocă, modă)“ – afirma în jurnalul din 1949-1951 –, „adevărul – meu – e cel pe care-l pot controla“ (jurnalul din 1949-1951).
Contrar aparenţelor, Pallady era un suflet nobil şi sensibil: „Coconul era gol... Iar fluturele se aşezase pe el... Acum, ori de cîte ori ies, îmi fac griji pentru fluturele meu, iar la întoarcere, dacă nu-l văd învîrtindu-se prin cameră, îl caut... Iată-mă agăţat de viaţa lui!“.
Tocmai această nobleţe sufletească ne este dezvăluită prin traducerea veridică a manuscriselor din franceză. Obişnuiţi fiind cu imaginea infailibilă a pictorului, Dana Crişan ne redescoperă un Pallady autentic, mult mai accesibil.
Prin studierea „jurnalelor din 1941“, a „agendei din 1944“, a „notesului albastru din 1949-1951“, a „caietului roz cu notaţii din 1948-1950“, a însemnărilor disparate rămase din copilărie, Dana Crişan îl redă publicului pe Pallady, spre cunoaştere.
Cu acribie, Dana Crişan ordonează materialul într-o succesiune cronologică, lămureşte anumite date sau personaje în notele de subsol. Dacă, în 1966, Jurnalul lui Pallady apărea cu lipsurile de rigoare datorate în mare parte cenzurii, acum, prin publicarea în întregime a documentelor, Dana Crişan are meritul de a restitui publicului un Pallady veritabil. „Jurnalul este restituit integral, intact chiar şi cu momentele de melancolie excesivă sau confesiunile erotico-sentimentale“, după cum observă criticul de artă Ioana Vlasiu. Efortul Danei Crişan este de apreciat cu atît mai mult cu cît „cartea de faţă este chiar o operă de artă“ (Mircea Anghelescu).
Din succinta biografie, aflăm că Theodor Pallady se naşte la Iaşi, în 1871, într-o familie înrudită cu Cantacuzinii. De la o vîrstă fragedă descoperă pasiunea pentru desen, pe care o va cultiva mai tîrziu: „îmi amintesc (îşi nota el la 9 ani) – îmi plăcea ora de desen, în care trebuia să trasez figuri în nişte pătrate“ (p. 291). Împotriva voinţei familiei de a ajunge inginer, Pallady pleacă la Paris, unde studiază la École Nationale des Beaux-Arts, frecventează casa lui Puvis de Chavannes (soţul Mariei Cantacuzino, înrudită cu Pallady) şi atelierul lui Gustave Moreau, unde se împrieteneşte cu Henri Matisse. Expune în ţară, dar şi în Franţa, Anglia, Olanda, iar în Italia participă la Bienala de la Veneţia. Întreţine corespondenţă cu personalităţi din lumea artei, a literaturii, a politicii: Alexandru Steriadi, Henri Catargi, Lucian Grigorescu, George Oprescu, Zambaccian, Cella Delavrancea, Alexandru Rosetti, Jean Diamandi, Ion Mitilineu, Matisse.
Din manuscrise, descoperim un Pallady reflexiv, care emite judecăţi despre desen, pictură, opera de artă: „Desenul se poate lipsi de pictură şi culoare. (Dar nu şi Pictura de desen.)“ – nota în jurnalul din ’49-’51; „culoarea necontrolată de spirit şi de raţiune rămîne un lucru trecător, care farmecă pe moment, dar care nu poate rezista în timp“ (însemnări din 1935-1936); „opera de artă e universală şi atemporală, diferenţiază între sensibilitatea care dă naştere Artei, creaţiei şi sensibleria ce dă naştere materiei fără spirit“ (jurnalul din ’44).
În jurnalele sale, apar deseori referiri la poezia lui Baudelaire, îl citează pe Jules Laforgue, dar îi displace Freud: „citesc... prostiile lui Freud“.
Deseori critic cu el şi impulsiv cu ceilalţi, Pallady avea personalitate puternică şi originalitate pe măsură: „Plăcerea duce la imbecilitate... Să-mi viu în fire“. „În Artă nu-mi pasă de părerea lui X, Y, Z. O am pe a mea, independentă de Orice (epocă, modă)“ – afirma în jurnalul din 1949-1951 –, „adevărul – meu – e cel pe care-l pot controla“ (jurnalul din 1949-1951).
Contrar aparenţelor, Pallady era un suflet nobil şi sensibil: „Coconul era gol... Iar fluturele se aşezase pe el... Acum, ori de cîte ori ies, îmi fac griji pentru fluturele meu, iar la întoarcere, dacă nu-l văd învîrtindu-se prin cameră, îl caut... Iată-mă agăţat de viaţa lui!“.
Tocmai această nobleţe sufletească ne este dezvăluită prin traducerea veridică a manuscriselor din franceză. Obişnuiţi fiind cu imaginea infailibilă a pictorului, Dana Crişan ne redescoperă un Pallady autentic, mult mai accesibil.
Prin studierea „jurnalelor din 1941“, a „agendei din 1944“, a „notesului albastru din 1949-1951“, a „caietului roz cu notaţii din 1948-1950“, a însemnărilor disparate rămase din copilărie, Dana Crişan îl redă publicului pe Pallady, spre cunoaştere.
Cu acribie, Dana Crişan ordonează materialul într-o succesiune cronologică, lămureşte anumite date sau personaje în notele de subsol. Dacă, în 1966, Jurnalul lui Pallady apărea cu lipsurile de rigoare datorate în mare parte cenzurii, acum, prin publicarea în întregime a documentelor, Dana Crişan are meritul de a restitui publicului un Pallady veritabil. „Jurnalul este restituit integral, intact chiar şi cu momentele de melancolie excesivă sau confesiunile erotico-sentimentale“, după cum observă criticul de artă Ioana Vlasiu. Efortul Danei Crişan este de apreciat cu atît mai mult cu cît „cartea de faţă este chiar o operă de artă“ (Mircea Anghelescu).
Pentru a înţelege mai bine cum s-a născut această carte am stat de vorbă cu autoarea:
Densitatea informaţiei, rigurozitatea şi meticulozitatea sînt doar cîteva atuuri observate la un prim nivel al lecturii. Care a fost timpul dedicat acumulării şi sistematizării unui material aşa amplu?
În activitatea mea de muzeograf, informaţia se acumulează de la sine. Se adună mereu tot felul de date şi, dacă ceva începe să te intereseze şi ai o oarecare metodă de lucru, poţi începe... şi cred că aşa s-a întîmplat cu ediţia de faţă.
Am început lucrul efectiv acum doi ani, cînd aveam deja materialul adunat. Nu am făcut decît să-mi confirm ceea ce făcusem.
Cînd a avut loc declicul?
Totul a început în 1996, cînd am lucrat cu colegii mei de la Muzeul Naţional de Artă pentru o expoziţie retrospectivă: Pallady pictor, desenator şi gravor. Atunci am publicat un catalog şi am început să-mi caut textele încercînd să ajung la originale. Acesta a fost momentul de debut al micii arhive pe care, în cea mai mare parte, am descoperit-o în bibliotecile publice.
Văd volumul de faţă ca pe o (re)descoperire a lui Pallady. Cum vi se conturează dumneavoastră noul Pallady?
Am fost uimită să-l găsesc extrem de vulnerabil. Părea să fie sincer întru totul, chiar şi în relatarea celor mai intime sentimente, evenimente. Pentru monografia din 1944, scrisă de Ionel Jianu, şi-a notat amintiri din tinereţea lui, a familiei sale, mici manuscrise care apar şi în cartea de faţă. Era autentic, deşi ştia că jurnalele sale le lasă posterităţii. Nu puţine au fost momentele în care m-am simţit oarecum jenată că mi-am permis să pătrund în intimitatea universului său şi, mai mult, să-l dau spre publicare. Cred că dacă ar mai fi trăit, m-ar fi dat pe uşă afară pentru că era un personaj foarte dificil chiar şi cu prietenii lui. Era dur, ironic, spunea totdeauna ce-i trecea prin cap...
Totul a început în 1996, cînd am lucrat cu colegii mei de la Muzeul Naţional de Artă pentru o expoziţie retrospectivă: Pallady pictor, desenator şi gravor. Atunci am publicat un catalog şi am început să-mi caut textele încercînd să ajung la originale. Acesta a fost momentul de debut al micii arhive pe care, în cea mai mare parte, am descoperit-o în bibliotecile publice.
Văd volumul de faţă ca pe o (re)descoperire a lui Pallady. Cum vi se conturează dumneavoastră noul Pallady?
Am fost uimită să-l găsesc extrem de vulnerabil. Părea să fie sincer întru totul, chiar şi în relatarea celor mai intime sentimente, evenimente. Pentru monografia din 1944, scrisă de Ionel Jianu, şi-a notat amintiri din tinereţea lui, a familiei sale, mici manuscrise care apar şi în cartea de faţă. Era autentic, deşi ştia că jurnalele sale le lasă posterităţii. Nu puţine au fost momentele în care m-am simţit oarecum jenată că mi-am permis să pătrund în intimitatea universului său şi, mai mult, să-l dau spre publicare. Cred că dacă ar mai fi trăit, m-ar fi dat pe uşă afară pentru că era un personaj foarte dificil chiar şi cu prietenii lui. Era dur, ironic, spunea totdeauna ce-i trecea prin cap...
Cum este Pallady scriind faţă de Pallady desenînd, pictînd, gravînd?
Este foarte aproape de Pallady artistul. Desena scrisorile pe verso, pe unele punea trei pete de sos..., puţin zaţ de cafea, pe care-l folosea des în combinaţie cu o peniţă sau un creion.
Interesul şi dragostea dumneavoastră pentru gravură se datorează în mare parte ataşamentului faţă de opera lui Pallady?
Cînd am venit la muzeu am vrut foarte mult să lucrez la Cabinetul de Stampe şi Desene… Sînt acolo de 35 de ani. Am inventariat, am studiat, am clasat o mare parte dintre lucrările pe care le avem. Trăiesc în acest univers fără scăpare…
Pallady îmi pare unul dintre pictorii cei mai interesanţi şi de aceea m-am ataşat de arta lui…, de el. Faptul că el cugeta la viaţa şi la opera sa însemna că era o fire reflexivă, un adevărat intelectual, o apariţie rară în arta românească. Nu făcea nimic din pur instinct, din impulsuri necontrolate.
Deţinerea unor asemenea documente serveşte enorm de mult şi, cînd mai ştii şi pictură, se leagă totul aşa de frumos, într-un întreg sistem care te ajută să datezi lucrări, să-i înţelegi biografia, să vezi clar lucrurile imprecise. Consider că am fost la locul potrivit pentru aceste documente.
Raluca Băloiu
