Impresie de călătorie – Elveţia

Lausanne, Catedrala gotică

Zürich, Muzeul Heidi Weber

Traseu: Vom poposi câteva minute în muzeele din Zürich, apoi trecem prin Berna, ne oprim asupra Baselului şi în cele din urmă ne relaxam în catedrala gotică din Laussane.

Zürich-ul este vestit pentru Kunsthausul care adăposteşte opere artistice din perioada medievală până la cea modernă şi contemporană dar şi expoziţii temporare. Aici, spectatorul se poate întâlni cu siluetele filiforme ale sculpturilor lui Giacometti, cu jocul dadaist al picturilor lui Miró, Magritte, Dubuffet, cu “combine paintings-urile” rauschenberg-iene sau cu “sculpturile-obiect” ale lui Oldenburg. Probabil vei rămâne impresionat de blocurile din piatră imersate în ulei – “Olivestone” (1984) ale controversatului artist Joseph Beuys. Imersarea acestor corpuri în uleiul de măsline apare ca şi cum un corp brut, necizelat remodelează unul eteric, spiritual (o contopire între materia solidă şi cea lichidă) instalaţie ce lasă loc multidudinilor interpretative.
Colecţia Marc Rich încântă prin expoziţia de fotografie a lui Henri Cartier-Bresson, Harold Edgerton, Berenice Abbott, Herbert Bayer, Man Ray.
Din expoziţia temporară Shifting Identities este remarcat Nedko Solakov (un fel de Perjovschi al bulgarilor) cu o intervenţie pe un perete clasic de expoziţie – un gest anarhic prin care contestă (bineînţeles, cu justificări) atribuirea lui Claude Lorrain a unui tablou mult discutat. Deasemeni, instalaţia lui David Renggli atrage atenţia, încadrându-se foarte bine în tematica expoziţiei – “Shifting Identities” – în care câteva stative din fier parazitează sala picturii baroce, o expunere care leagă laolaltă identitatea artistică a trecutului (o pictură mimetică, cu reguli şi canoane) de identitatea artistică a prezentului (concept/idee).
Muzeul Heidi Weber (comanditara construcţiei) proiectat de Le Corbusier este atracţia Zürich-ului. Clădirea, gândită ca spaţiu muzeal pentru desenele şi picturile lui Le Corbusier, este considerată prima consrucţie modernistă. Inovaţia adusă este proiectarea muzeului ca un spaţiu în care tablourile dialoghează, eliminând vechea regulă de construcţie a unui muzeu, proiectat într-un spaţiu arhitectural clasic, o clădire impozantă cu săli imense şi reci, unde tablourile nu trăiesc ci mai degrabă sunt sufocate de spaţiul vast al sălilor. Muzeul este proiectat ca un spaţiu modulabil în care exponatele sunt puse în evidenţă tocmai de designul arhitectural.

Vis-à-vis de Muzeul Heidi Weber, a fost deschis publicului, la sfârşitul lunii iulie atelierul sculptorului Hermann Haller care practica sculptura figuratvă şi aborda ca teme nudul feminin şi portretele.
Pe „Spiegelstraße” este casa în care s-a născut dadaismul, Cabaret Voltaire. Cu faţade renovate într-un mod amatorist, clădirea este împânzită azi de mâzgălituri şi tot felul de încercări coloristice, încât orice turist ar trece indiferent pe lângă monumet dacă nu ar fi atenţionat.

Ce-i de văzut la Basel? Eu as sugera să vizitaţi Kunsthaus-ul , Rathaus-ul (clădirea primăriei şi totodată muzeu) şi Goetheanum Haupteingang (centru cultural şi arhiva Rudolf Steiner). Dacă aveţi timp puteţi da o fugă până la fundaţia Beyeler care organizează mult-cunoscutul Târg de Artă de la Basel, dar şi Muzeul Tinguely, unde, în cazul în care aveţi preferinţe estetice dadaiste sau postmoderniste puteţi să vă delectaţi cu lucrări de artă contemporană ale artiştilor Yves Klein, Niki de Saint Phalle, Duchamp şi Schwitters.
Unul dintre cei mai cunoscuţi artişti români din întreaga lume, în special în spaţiul german este, fără îndoială, Dan Perjovschi, ale cărui intervenţii le-am găsit pe una din faţadele Kunsthaus-ului: “I am not exotic, I am exhausted” – sketch-uri mai mult sau mai puţin ironice prin care el îşi chestionează situaţia de artist internaţional, raportându-se mereu la zona din care provine - Europa de Est şi relaţia acesteia cu restul Europei. Sketch-uri sociale, politice, culturale: „Basel a me(cca)sse of culture”, ilustrând prin semne grafice libertatea totală a expresiei - „(←here) freedom of expression (to here→) - poate uneori mult prea liberă: „D’ont drink and drive just smoke and fly”.

Berna o puteţi vizita pentru Centrul Paul Klee şi muzeul Adolf Wölfli (cunoscut în Elveţia ca: the poster child of the Outsider Art movement).

Catedrala Notre-Dame este considerată expresia cea mai înaltă a goticului elveţian din Lausanne. Bogat ornamentată cu sculpturi şi baso-reliefuri, faţada vestică se bucură de o multitudine de sculpturi dar şi de un vitraliu sub forma unei rozete gigantice. Intrarea monumentală este flancată de figuri biblice iar arcadele deschise din interorul bisericii amintesc de catedralele din Anglia, în special de Canterbury. Se presupune că arhitectul Jean de Cotereel ar fi lucrat aici, după un stagiu îndelungat în Anglia. Câteva sculpturi şi fresce străjuiesc pronaosul. Expresie a Reformei, interiorul este gotic, dar încă mai supravieţuiesc câteva modele mai vechi. Rozeta-vitraliu de sud datează din secolul al XIII-lea ilustrând reprezentări medievale ale universului, ale celor patru anotimpuri, ale celor patru elemente şi cele 12 semne zodiacale.

Eu am văzut tot ce v-am povestit cu un buget minim, în doar opt zile şi vă asigur că vă veţi întoarce cu un bagaj vizual incontestabil şi cu siguranţă, mult îmbogăţit spiritual.

Raluca Băloiu

Fotografiile din acest articol îmi aparţin în exclusivitate. Reproducerea lor se va face numai cu acordul meu.

Testimonial/Testimony de Răzvan Georgescu

Pornind de la o experienţă personală, Răzvan Georgescu regizează filmul Testimonial, premiat la Festivalul Prix Europa (2008), la Documfest, (Timişoara, 2008), nominalizat pentru cel mai bun documentar la Festivalul Banff World TV (Canada, 2008).
Un subiect tulburator este redat în cele 90 de minute: diagnosticat cu tumoare pe creier, regizorul îşi propune interogarea a câtorva personalităţi din domeniul artistic, care au la rândul lor boli terminale: Bill Viola, artist video (prezenţă aproape nelipsită la Bienala de la Veneţia); Jörg Immendorff (pictor contemporan neoexpresionist, profesor de pictură la Scoala de Artă din Düsseldorf) şi sculptorul Peter Jecza (profesor la Facultatea de Arte, Universitatea de Vest din Timisoara). Ce presupune acest tip de boală? De obicei şansele de supravieţuire sunt minime, medicii estimând o durată de viaţă cât mai mică. În cazul de faţă, regizorului Răzvan Georgescu i s-au dat de trăit maxim 3 ani. Acesta este momentul de declic, în care îşi doreşte să cunoască şi să facă cunoscute şi alte reacţii în faţa morţii. Între diferitele mărturii ale personajelor, însoţite în voice-over de cuvintele regizorului, sunt inserate imagini surprinse în sala de chirurgie, unde cel care se află întins pe masa de operaţie este Răzvan Georgescu. În timpul filmului, apare ciclic cronometrul, marcând timpul rămas, countdown contrapunctat de poveştile artiştilor care au acceptat să vorbească, la modul cât mai sincer şi obiectiv, despre propriile diagnostice letale şi despre confruntarea cu imaginea morţii.
Mizând nu doar pe imagini explicite dar şi pe simboluri, regizorul inserează aspecte din oraşele Veneţia, Los Angeles, New York, Timişoara, Düsseldorf – simboluri ale unei geografii sentimentale: Veneţia - oraşul nesiguranţei dar şi al rezistenţei în timp este cadrul în care Răzvan Georgescu poartă dialogul cu Bill Viola, artistul cunoscut lumii întregi ca ilustrator video al metaforei apei.
Familiar publicului din România pentru filmul realizat împreună cu Florin Iepan: Decreţeii. Născuţi la comandă (2005), regizorul german de origine română, Răzvan Georgescu devine purtătorul unui mesaj universal, echivalentul unui manifest pentru viaţă. Poveştile lui sunt mărturii şi reacţii lucide în faţa morţii, care nu au ca finalitate un film banal, din contră, un documentar făcut cu discreţie, delicateţe şi nu în ultimul rând, cu responsabilitate. Impresionează curajul regizorului de a lasa lumii mărturia bolii unor artişti de talie universală, fară ascunzişuri, tertipuri şi eschivări.
Testimonial este o sinceră mărturie a unor personalităţi ajunse la confruntarea cu moartea, un document preţios mai ales că doi dintre cei intervievaţi nu mai sunt printre noi: binecunoscutul Immendorff (a murit la două săptămâni după filmări) dar si sculptorul român Peter Jecza. Filmul este o creaţie sensibilă care nu cade în melodramă, o mărturie a unor oameni care, ajunşi într-o situaţie limită, fructifică la maxim timpul rămas. Vă recomand cu căldură Testimonial al lui Georgescu, lansând o întrebare: Fără a ajunge într-o situaţie limită, câţi dintre noi suntem dispuşi să fructificăm timpul pe care-l avem?

Bienala Parisului - istorie şi actualitate

Bienala de la Paris - istorie si actualitate

"Arta eliberata de ideea artei este tot arta" (Ghislain Mollet-Vieville)

Bienala pariziana sarbatoreste anul acesta 50 de ani. A XVI-a bienala este in derulare din octombrie 2008 si se va finaliza in septembrie 2010 (este inedita manifestarea bienalei de-a lungul a doi ani) ca structura artistica desfasurata in timp real, cu scopul de a identifica si de a activa practicile artistice lipsite de vizibilitate.
Alexandru Gurita si Stephen Wrigh propun o arta cu un coeficient de vizibilitate artistica neglijabila, a carei legitimitate nu depinde de recunoasterea spectatorului, inlaturând astfel estetica relationala a lui Nicolas Bouriaud si mitul abordarii artei din perspectiva finalitatii obiectului si a judecatii estetice propuse de Kant.
Dezaprobând principiul lui Bouriaud: "opera unui artist este un element de legatura, un principiu de aglutinare dinamica" si al lui Kant care gândea arta din punct de vedere al receptarii spectatorului, Stephen Wrigh adera la o arta fara spectatori, asemeni pictorului francez Bernard Brunon, care in anii ‘80 afirma: "Cu cât este mai putin de vazut cu atât este mai mult de gândit!"
Cu o traditie in arta contemporana, Bienala de la Paris a fost organizata pentru prima oara in 1959 de Malraux (ministrul culturii pe atunci) si Raymond Copriat.
In timp ce bienalele de la Venetia si Sao Paulo expuneau deja artisti binecunoscuti, Bienala de la Paris era o oportunitate de lansare a tinerilor artisti (pâna in 35 de ani), un loc al experimentelor si al neconventionalului. A inceput a fi cunoscuta dupa 1968, an marcant in intrega Europa prin manifestatiile anticomuniste. Bienala a disparut in 1985, iar in 2004 a fost reactivata de catre o asociatie condusa de pictorul Alexandru Gurita, continuând traditia inceputa de Malraux, dezaprobând normele artistice conventionale, afirmând practicile artistice, punând in discutie varii contexte ideologice, sociale, politice.
De-a lungul timpului, nume importante ale artei contemporane au expus in cadrul ei: Kandinsky, Rauschenberg, Joseph Kosuth, Richard Serra, Christian Boltanski, Daniel Buren, Michelangelo Pistoletto, Nam June Paik, Mario Merz, Alighero Boetti, Yves Klein, Joseph Beuys.
Amintesc aici doar câteva momente de referinta:
Bienala din 1963 face melanjul intre diversele discipline artistice si folosirea noilor materiale, ilustreaza incertitudinile si angoasele perioadei, sunt prezenti pentru prima oara artisti din URSS si de pe continentul negru.
In 1965, artistul de origine româna George Apostu este prezent cu sculptura P're et fils.
In 1967, Raymond Copriat ii preda stafeta lui Jacques Lassaigne, care afirma in paginile catalogului expozitiei: „Arta refuza a se lasa incadrata in genuri artistice, ea transcende orice regula, obicei sau rutina". Printre alti artisti, o prezenta deloc neglijabila este sculptorul Arman.
Cea de-a saptea bienala, din 1971, aduce câteva inovatii fata de cele anterioare. Este un moment de tranzitie dedicat celor mai indraznete experimente si formelor contestatare ale artei contemporane, dupa ce, cu trei ani in urma, in 1968, tinerii artisti au deplâns situatia bienalelor declarate moarte. Este prezentata arta conceptuala si manifestari anexe in cel mai vast mod cu putinta, arta hiperrealista si interventiile (land-art, body-art, earth-work). Acum expun Joseph Kosuth, Alighiero Boetti, Bruce Naumann, Richard Serra, Joseph Beuys, Daniel Buren, Gilbert and George.
In 1975 se doreste transgresarea oricarei limite legate de frontierele geografice, de sex, cultura sau politica. Sunt prezenti artisti din Republica Populara Chineza si un numar mare de femei-artist, printre care Marina Abramovic, Valie Export.
Din 1985, bienala nu mai are nicio manifestare artistica pâna in 2004, când artistul brasovean Alexandru Gurita o reactiveaza, mergând pe linia lui Bernard Brunon, in conceptia caruia pictura se afla in afara criteriilor de vizibilitate.
Extinzând conceptul, Stephen Wrigh, semnatarul textului bienalei, promoveaza o forma de arta fara opera, fara curator, artisti sau spectatori. In locul curatorilor, un grup de 50 de persoane din domenii diferite se ocupa de bienala, iar fiecare artist participant este considerat colaborator. Ei si-au fixat singuri datele si locurile in care vor sustine diverse reprezentatii. Regulamentul de participare ne informeaza ca nu sunt acceptate lucrari artistice in acceptiunea clasica: pictura, sculptura, fotografie, video, performance, happening etc.
Fara a putea vedea lucrarile expuse intr-un loc anume, cei interesati pot rasfoi catalogul bienalei si au posibilitatea de a lua parte la nenumaratele conferinte si dezbateri organizate in locuri cât mai variate: in muzee si galerii de arta contemporana, universitati, scoli, librarii atât din Franta, cât si din afara ei: la Centre Pompidou, Ecole du Louvre, Institut National d’Histoire de l’Art si Civica Galleria d’Arte Moderna di Gallarate, Italia.
Ridicând probleme ecologice, muzeologice sau de instruire neinstitutionalizata, câteva proiecte artistice ale bienalei de dupa 2004 mi s-au parut interesante si potrivite a vi le aminti aici:
Marie Charlotte Moreau si Christophe Cardoen au prezentat la Bienala din 2006-2008 situatia Ronului din expeditia Grenoble - Saint Louis. Ei au notat intr-un jurnal de bord situatia râului infestat cu substanta toxica pyralen, cu urmari grave asupra pestilor si vegetatiei din zona. Expeditia este un manifest, intrucât adreseza autoritatilor un semnal de alarma pentru a acorda mai multa atentie protectiei mediului. Mi-au marturisit ca navigarea a fost pentru ei si o cucerire a spatiului intamplarii si un prilej de situatii limita. Vasul in care au calatorit l-au considerat sculptura-obiect si l-au distrus dupa finalizarea calatoriei. Anul acesta intentia celor doi artisti este sa faca un proiect asemanator celui din 2007, dar pe Dunare, surprinzând in imagini calatoria care se va finaliza in România.
Proiectul muzeologic consta in asocierea patrimoniului natural celui cultural prin promovarea unui muzeu al norilor. Prin punerea in circulatie a unor recipiente speciale, distribuite in cafenele si restaurante muzeul va primi apa de la robinet. O pozitie ecologica dealtfel, pentru ca aceasta marcheaza reintoarcerea la natura, iar prin ambalajul de sticla se urmareste diminuarea celor din plastic.
Elisa Bolazzi acumuleaza, de 20 de ani, microelemente din opere de arta ale sec. XX din mai bine de 300 lucrari. Particule din opere au fost furate si fisate cu nume, autor, locul si data furtului. Pot fi vazute la microscop, grupate intr-o microcolectie.
Proiectul Heros de l’art propune publicului scolar sub 10 ani o apropiere de istoria artei prin portrete de artisti care au marcat diferite epoci.
Asa cum Berkeley afirma ca existenta artei se datoreaza perceptiei, Stephen Wrigh ne indeamna sa percepem arta ca atare, cu un coeficient de vizibilitate redusa: fara opera, artist sau spectator si fara curator.

Raluca Băloiu