Arheologie umana

“On ne comprend les idées seulement qu'on les a dépassées.”
Marcel Proust, Le temps retrouvé, La recherche du temps perdu


Dialogul artistic iniţiat pe 31 mai la Palatele Brâncoveneşti – “De l'Est á l'Est” sau “De la Est de Canada/la Est de Europa”, le are ca interprete pe Louise Harvey şi Florica Prevenda.
Louise Harvey, fotografă şi cineastă născută în Quebec, descoperă pictura Floricăi Prevenda expusă la galeria Arthus (Belgia). Cu entuziasm, cele două constată că expresiile lor plastice converg astfel că expoziţia de la Mogoşoaia este dedicată dialogului, nu doar artistic ci şi proustian.
Pentru Florica Prevenda, trecutul - timp ideal - este depozitat în osuarul memoriei sub forma multitudinilor de imagini şi senzaţii, timp care nu poate fi resuscitat decât printr-o reevaluare creativă în artă.
“Timpul regăsit” al Floricăi Prevenda este recuperat de Loiuse Harvey prin film şi fotografie. Pentru Louise, atât tablourile-colaj autoreferenţiale ale Floricăi Prevenda cât şi oraşul său devin teritorii de explorare şi exploatare fiind transpuse în montaje fotografice - “Fresque rouge”, “Bas-relief”, “Mosaïque”, “Fresque brune” şi în mixajul de fotograme - “Fântâna memoriei”. Filmul surprinde imagini din timpul vizitei artistei la Bucureşti. Ilustrând reflectiile artistei legate de filosofie, artă, religie, muzică, literatură şi construit pe transparenţe sonore şi vizuale, filmul redă “o arheologie umană”: frânturi din viaţa artistei prin treceri gradate de la intimitatea căminului la cotidianul exhibat, de la muzica lui Bach, Mozart, Mahler la cea de sorginte bizantină. În viziunea artistică a Louisei, oamenii şi casele din Bucureştiul Prevendei se juxtapun, se suprapun şi în final se dizolvă pentru a da naştere altor imagini-amintiri ale memoriei.

Florica Prevenda – Louise Harvey, până pe 6 iulie 2008 pe simezele Palatului Mogoşoaia şi Lapidariumului.

Raluca Băloiu

Kalokagathia

La beauté (contrairement à la laideur) ne peut vraiment s’expliquer: elle se dit, s’affirme, se répète en chaque partie du corps mais ne se décrit pas. [...] Elle ne peut que dire: je suis celle qui suis. Il ne reste plus alors au discourse qu’à asserter la perfection de chaque détail et à renvoyer „le reste” au code qui fonde toute beauté: l’ART. (Roland Barthes, S/Z, ed. Seuil, 1970, p.40)

Esteticul şi eticul se împletesc în expoziţia “Art for help”. Frumuseţea obiectului artistic (kalos) asociată cu “frumuseţea” morală (agathos) sau gestul umanitar al artiştilor Anca Irinciuc, Beti Vervega, Cristina Nedelea, Cati Orbulescu, Cristina Tăutu, Dan Badea, Daniel Gavriş, Elena Scutaru, focAR (Alina Tudor & Răzvan Neagoe), Ilie Nicolae, Mariana Cîmpeanu, Marilena Ioanid, Marcel Scutaru, Petru Lucaci, Teodor Graur, Teodor Moraru, Victoria & Marian Zidaru.
Pe simezele Centrului Cultural MIRA sunt expuse o parte din creaţiile-donaţii ale acestor artişti, un cumul de stiluri (avataruri ale neo-tradiţionalismului, reprezentări ale picturii figurative/abstracte, abordări ale artei conceptuale şi experimentale) şi exprimări plastice eclectice (pictură, sculptură, fotografie, obiect, instalaţie).


Seducţia picturalităţii, expresivitatea, citatele cultural-imagistice filtrate şi interpretate, pendularea între figurativ şi abstract sunt doar câteva referinţe ale artei şi şcolii lui Teodor Moraru, prezent în expoziţie cu tabloul “Clăiţă” din seria de lucrări “Drum” (2007). Anca Irinciuc, Beti Vervega, Cristina Nedelea, Dan Badea, Mariana Cîmpeanu, Ilie Nicolae sunt doar cîteva nume ale artiştilor formaţi la şcoala lui “Tede” (Teodor Moraru) şi prezenţi în expoziţie.
În opera sa, Beti Vervega prin lucrarea “Pas” aduce în discuţie problema fragmentului. “Fragmentul-esenţă a modernităţii” (Linda Nochlin în „The body in pieces-The fragment as a metaphor of modernity”, Thames and Hudson, 1994) este prezent ca reconstituire a unui semn plastic. Asemeni unui arheolog, Beti Vervega reface imaginea unei mâini printr-o serie de imagini pictate.
„Pictura lui Ilie Nicolae e, înainte de orice, formă şi culoare, idee şi joc, ritm şi accent, corespondenţă şi efect, semn.” (Simona Nastac, „Două mii de semne despre Nicholas”, 2007). Abordând stiluri şi tehnici eterogene, Ilie Nicolae trece de la neoexpresionism la suprarelaism şi reverberaţii neodada , de la pictura în ulei la grafică, colaj sau combine-paintings.
Aşa cum însuşi afirmă, creaţia lui Dan Badea vorbeşte despre „detaşarea de clişeele sociale, de sublinierea atitudinilor de care ne ascundem şi de care nu vrem să ştim. Fiecare om trebuie şă-şi inteleagă umanitatea, greşelile si defectele, limitele, prejudecăţile ,tabuurile pe care le are ca individ şi ca fiintă socială. Nerecunoaştera acestor limite, negarea lor, poate transforma omul într-un fals.” Prezent în expoziţie cu tabloul „Liniştea este un ecou al ţipătului”, pictorul aminteşte parcă de personajele lui De Kooning.
Cristina Nedelea mizează pe ludicitatea dintre figurativ şi abstract, pe jocul culorilor (cald/rece) şi pe cel al formei (gol/plin). Forma, epurată şi încărcată de simboluri capătă noi înţelesuri într-o singură pictură: “Personaj cu roţi” (din seria de tablouri “Timp”).
„Panoul de onoare” al Ancăi Irinciuc ilustrează cu ironie societatea lumii de azi, o lume în care totul poate deveni marfă.
Referinţele culese din obiectualul ţărănesc românesc devin semne plastice opera Marianei Cîmpeanu. În viziunea artistei, „Satul” este o realitate conceptuală generală, un depozitar al unei vechi civilizaţii articulate în toată complexitatea sa mitologică, o expresie culturală”. În lucrarea „Masă” din seria „Umbra satului” se poate citi încărcătura simbolică şi sacră a subiectului abordat.

Un aspect aparte în expoziţie îl constituie creaţia Elenei („Stând în iarbă”) şi a lui Marcel Scutaru („Pasărea”). Comunicarea operelor celor doi artişti nu are loc la nivelul reprezentării ci la nivelul încifrării şi descifrării operei de artă. Ambii artişti sunt pasionaţi de expresia populară, ancestrală a unei traditii, regândită cu datele conceptelor plastice moderne. Suntem departe de a putea conchide ca arta lor este subordonată unui tip de tradiţionalism, aici mai degrabă este vorba despre simboluri redescoperite şi asumate. Materialele neconvenţionale utilizate de Elena Scutaru îmi amintesc de opera lui Ion Nicodim.

Ca avatar al direcţei neo-tradiţionaliste a postmodernismului românesc este prezentă în expoziţie opera soţilor Zidaru: „Ou”-ul - simbol al naşterii, al vieţii, al creaţiei.

„Face to face” opera minimalistă a lui Cati Orbulescu ilustrează un personaj-simbol al lumii contemporane.

În lucrarea „Semn” Petru Lucaci alternează între figurativ şi abstract, ritm şi dinamică. Un discurs vizual în care artistul îşi caută identitatea şi expresia sinelui.

Prezent în expoziţie cu două creaţii diferite atât din punct de vedere al conţinutului, al reprezentării cât şi al tehnicilor folosite, Teodor Graur recurge la citate din istoria artei („Natură statică 2”) cât şi la comentariul socio-politic („România”). Fotograma - „Natură statică” face referire la rayograme. „România” prin reprezentarea repetitivă, serială a stemei comuniste, este un comentariu vizual cu o notă ludic-ironică la adresa îndoctrinării şi culturii de masă care impun o distrugere rapidă şi o înlocuire succesivă a scării de valori româneşti.

Cum sugerează şi numele, preocupările grupului focAR (iniţialele numelor: „A”lina Tudor, „R”ăzvan Neagoe şi cuvântul „foc” ce simbolizează experimentul în concepţia artiştilor menţionaţi) se îndreaptă în zona experimentului artistic. Instalaţia prezentă în expoziţie - „Urban Traces” face parte din amplul proiect cu acelaşi nume. Ancorat în realitaea imediată, cotidiană, grupul focAR pune în discuţie „Identitatea Urbană”, identitate creată de societatea urbană care ne determină, dată de monocromia colorată a fiecărei zile şi a fiecărei nopţi, a oraţelor în care ne naştem, creştem, trăim, muncim, o identitate împrumutată, nepersonală, impersonală. O identitate “neidentitară”, imprimată de fiecare detaliu al vieţii urbane, de la cartierul de blocuri, magazinul, supermarketul, mall-ul aferent pană la politica şi cultura oraşului, prin mijloacele sale specifice de comportament si comunicare. (focAR)

„Visul seminţei”, tabloul Cristinei Tăutu aminteşte de colajele lui Ion Grigorescu din punct de vedere al reprezentării. Pentru a fi descifrată, opera Cristinei trebuie privită ca un „gest artistic, o extindere a fiinţei către lume”(Cristina Tăutu).

Un segment restrâns în expoziţie îl ocupă arta religioasă-lucrările lui Daniel Gavriş, Beti Vervega, Marcel & Elena Scutaru, Victoria & Marian Zidaru, Marilena Ioanid şi două icoane din bambus din Sudan.
Beti Vervega şi Daniel Gavriş abordează teme religioase, punând accentul pe epurarea formei.
Reprezentantă a artei textile, Marilena Ioanid ilustrează un „Înger” pe pânză ca şi cum l-ar fi ţesut.

O expoziţie - parcurs eclectic, ce incorporează 39 de lucrări-donaţii, un gest artistic - o creaţie, un gest umanitar, într-un cuvânt, un eveniment kalokagathic.


Raluca Băloiu

Opera lui Florin Niculiu sau muzica sferelor

motto:„Să revenim la frumoasele noastre deprinderi sub cerul intuiţional”
fragment din poezia „Frumoasele deprinderi” de Gellu Naum
În perioada 27 septembrie – 21 octombrie 2007, galeria Veroniki Art expune pe simeze personala artistului suprarealist Florin Niculiu – „Grădini & Ţărmuri infinite”. Una dintre puţinele personale ale artistului, expoziţia îşi propune un demers retrospectiv, reunind două abordări picturale preferate de Florin Niculiu – „Grădinile” – „exerciţiul meu în faţa naturii”, după cum mărturisea cu câţiva ani în urmă, şi „Ţărmurile infinite – reprezentarea existenţei noastre”. (Florin Niculiu). Prezenţă discretă în timpul vieţii, Niculiu a apărut postum pe piaţa de artă, operele sale fiind cumpărate de colecţionari. Corelaţia Gellu Naum-Florin Niculiu a pornit de la gândul că amândoi dădeau prioritate imaginarului, intuiţiei corelate cu realul, imaginii concrete corelate cu metafora, fizicului corelat cu metafizicul. Aşa cum afirma Max Ernst în 1934: "Când se spune despre suprarealişti că sunt pictori ai schimbării veşnice nu trebuie să ne aşteptăm de la ei să-şi copieze pe pânză visele nocturne (nu ar fi decât un naturalism naiv şi descriptiv), şi nici ca fiecare dintre ei să creeze din elementele viselor lor propriul univers restrâns în care să se simtă bine sau să dea frâu liber agresiunii lor (aceasta ar fi o evadare în afara timpului).Ba dimpotrivă înseamnă că fiecare are deplina libertate să se mişte cu îndrăzneală şi absolută dezinvoltură într-o zonă care se află la graniţa dintre lumea interioară şi cea exterioară care, deşi nu este foarte precisă, posedă o deplină realitate (suprarealitate!) fizică şi psihică."
Aproape în fiecare pictură în care este reprezentat ţărmul mării apar elementele marine (“dracul de mare”, algele marine, scoicile în spirală, melcii de mare) alături de elementele matematice transformate în motive picturale ludice – sfera multiplicată ca reprezentare a lunii sau ca element compoziţional (“Marele ţărm infinit” – 1993, “Ţărm cu sferă”, “Postludiu II” - 1985); piramida – simbolul puterii , al misterului (“Înnoptare pe ţărm la Vama Veche” - 1979); cubul – simbolul perfecţiunii, al armoniei şi echilibrului (“Carnavalul timpului pe coastă” - 1992); ziguratul – simbol al ascensiunii („Ţărm infinit”).
Florin Niculiu a fost un om şi un artist complex. Nu a îndrăgit numai pictura ci şi poezia şi muzica[1] - asculta cvartetele lui Beethoven şi Mozart în timp ce lucra, de aceea în operele sale apare deseori vioara, care se adaugă arsenalului de elemente marine („Intermezzo” şi „Ţărm infinit”-1991).
Este foarte rară sau aproape inexistentă prezenţa umană în opera lui Florin Niculiu. Această prezenţă nu este în totalitate o prezenţă ci o metamorfozare aşa cum apare în „Carnavalul timpului pe coastă” (1992) – o siluetă clepsidră feminină care conferă personalitate lucrării.
Ca şi ţărmurile, „Grădinile” lui Niculiu sunt infinite, spaţiile sale au deschidere spre universul imanent dar şi transcendent, spre universul real dar şi iluzoriu, spre realitate sau „suprarealitate”.
Multe lucrări din ciclul grădinilor amintesc de „Grădinile” lui Horia Bernea – „Câmp cu flori în noapte la Hudeşti” (1989-1994), „Colţ de grădină primăvara” (1991), „Exuberanţa grădinii”. Dar tablourile sale rămase în stadiul de eboşă - „Grădină” (1989), „Grădină ţărm”, sunt asemănătoare cu „Grădinile” lui Flondor şi Horea Pastina.
În „Ţărmurile infinite” Florin Niculiu este interesat de element, de formă, de perenitatea lucrurilor, în timp ce „Grădinile” sale nu sunt decât reflecţii ale unei stări interioare ca şi la Horia Bernea. Vă invităm aşadar, să vizitaţi şi să contemplaţi expoziţia organizată de Veroniki Art la zece ani de la moartea artistului.

[1] Niculiu a legat o strânsă prietenie cu dirijorul Sergiu Celibidache şi cu compozitorul George Enescu.
Raluca Băloiu

Acasă la Dana Marinescu

CREAŢIE - ADORAŢIE
ARTĂ - INSPIRAŢIE


Sub semnul frumosului stă nu numai creaţia artistei Dana Marinescu, dar si opera de colecţionar pe care o expune în propria-i casă alături de creaţiile sale. Obiecte adunate, zămislite, inventate sunt aşezate pentru a crea o operă completă - o metaoperă. Spaţiul devine subiect de studiu pentru Ileana Dana Marinescu, astfel încât fiecare obiect se subordoneaza unui mediu recreat de artistă. Nici un obiect nu trăieşte decât alături de altele asemănătoare sieşi, atât de asemănătoare aparent, dar diferite în esenţă. Este un spaţiu ludic în care aparenţa devine esenţă şi-n final, chintesenţă. Obiecte reziduu ca sifonul, o sticluţă de parfum sau un ou sunt transformate în obiecte artistice, stilistice, portretistice. Obiecte cumulate se găsesc ordonate pentru a da naştere unei poveşti - cu regi si regine ("Regele, regina si prinţul") -, unui zbor (fluturii des întâlniţi în creaţia Danei Marinescu), unui cânt de artist ("Atelierul artistului"). Artista se joacă efectiv cu forma şi compoziţia. Sub semnul originalităţii ludice se prezintă întregul spaţiu al casei. De la crucile ortodoxe până la papuşile indoneziene, de la tripticul bizantin până la minialtarul gotic - forme care se redesenează, se reformulează, se recreează în context eclectic. Ascuţitorile în miniatură, sub diverse forme, sunt piesele de rezistenţă din holul care dă spre cămara în care coexistă colecţia de ceasuri şi chei "ordonate haotic" pe uşa care dă spre bucatăria-sanctuar, locul în care masa devine prilej de încântare datorită expoziţiei de sticle, sticluţe pe care artista a început să le colecţioneze cu mulţi ani în urmă. Expus nu ostentativ, ci reflexiv, fiecare grup de obiecte te invită la contemplaţie si o unică reacţie - aceea de a admira o "casă vie" nu numai datorită frumoaselor obiecte care sălăşluiesc aici, ci si datorită spiritului proprietarei atât de primitor - Ileana Dana Marinescu.
Raluca Băloiu

Gorduz dupa Gorduz "oglindirile şi ghiciturile unui sculptor"

Expoziţia Gorduz după Gorduz "oglindirile si ghiciturile" unui sculptor este unul dintre evenimentele organizate de Ordinul Arhitecţilor din România în parteneriat cu Fundaţia Anastasia. Acestea propun un itinerar cultural - Traseul Cultural Pictor Verona. Scopul final este resuscitarea interesului edililor şi al bucureştenilor pentru orasul lor. Anastasia "a ocupat" cultural cinci spaţii timp de zece zile, de pe 20 februarie si până pe 5 martie, timp în care s-au desfăşurat cinci evenimente concepute si finanţate de "Anastasia". Primul eveniment a avut loc la Cărtureşti, pe 20 februarie, unde au fost expuse cele 60 de afişe realizate de Doina Dumitrescu, destinate expoziţiilor derulate timp de zece ani la Galeria Catacomba. Tot aici a fost rememorată persoana regretatului Theodor Enescu - directorul Muzeului Naţional de Artă al României. Pe 22 februarie, la sediul Ordinului Arhitecţilor din str. Pictor Verona, a avut loc la ora 18:00 cel de-al doilea eveniment "Anastasia" - o expoziţie eseu a sculptorului Vasile Gorduz. În aceeaşi seară, la ora 19:30, a fost vernisată la casa Ghika-Bossy expunerea colecţiei de fresce ale Fundaţiei Anastasia, pictate de Ioana Batrânu, Ion Grigorescu, Bogdan Vlăduţă, Horia Pastina, Mihai Sârbulescu. Casa va fi deschisă accesului public zilnic între orele 16:00 si 22:00.
Revenind la evenimentul expoziţional de la Ordinul Arhitecţilor, Gorduz dupa Gorduz "oglindirile si ghiciturile" unui sculptor descoperă publicului spaţiile de taină şi ungherele mai puţin cunoscute ale atelierului sculptorului - profesor la Universitatea Natională de Arte din Bucureşti. Născut în 1933 în comuna Trifeşti, judetul Orhei, în Basarabia, este unul dintre cei mai mari sculptori români contemporani. A absolvit Institutul de Arte Plastice din Bucureşti în 1961, iar din 1963 este membru al UAP si membru fondator al Fundaţiei Anastasia. Expune pentru prima data în 1957. A participat la expozitii nationale, municipale si de grup, iar în străinătate a expus la Praga, Budapesta, Berlin, Varşovia, Moscova, Athena, Paris, Sofia, Carrara, Londra, Bonn, Viena. În 1974 este distins cu Premiul pentru sculptură al Uniunii Artistilor Plastici, iar în 1992 i se acordă Premiul Naţional pentru Arte Plastice de către Ministerul Culturii din România.
La subsolul clădirii Ordinului Arhitecţilor, într-un interior asemănător cuhniei de la Mogoşoaia, în cele patru săli de expoziţie se doreşte o reconstituire a spaţiului intim al atelierului lui Gorduz, prin amplasarea lucrărilor ca în spaţiul atelierului şi prin expunerea unor imagini fotografice din atelierul artistului, realizate de Marius Caraman. De la portretele cu o anumită tentă de naturalism la cele impresioniste, de la fragmentele de siluete umane non finito se trece lejer la simbolismul himerelor care îl apropie de Paciurea.
Figuraţia simbolică, în care realul se împleteşte în modul cel mai firesc şi semnificativ cu imaginarul, se apropie de valorile antichităţii, până în orizontul artei preclasice greceşti si etrusce. De la studiul după o statuie antică, artistul poate trece la analiza unui aspect din ambianţa cotidiană. În planul direct al culturii vizuale, Vasile Gorduz continuă directia simbolistă reprezentată de Paciurea. În acest capitol al creaţiei sale se înscriu "Himera cu pui", "Pasăre care-si înghite umbra", "Pasăre oarecare". Simbolurile creştine lărgesc aria mitologiei autohtone, precizînd caracterul sacru al interpretării. Uneori, artistul propune o sinteză între nivelul lecturii crestine si mitologia antică.Sunt prezente lucrări asemeni "Conversaţiilor", în care artistul actualizează situaţii în care omul comunică intens cu elementele mediului, cu elementele lumii, din perspectiva fixării reperelor unei mitologii autohtone. El reuşeşte să facă o sinteză între universul formal al lui Brâncuşi si deschiderea spre imaginar a lui Paciurea. "Himerele" lui Vasile Gorduz angajează un dialog cu arta dramatic-fantastică a lui Paciurea, în care el introduce seninatatea unei clasicităţi, în care recunoaştem resursele arhaice fructificate de Brâncuşi şi aportul clasicitaţii mediteraneene. Himerele sale, văzute în diverse ipostaze, traduc în plan formal o stare imaginativă, în care fiinţele hibride, care asamblează funcţii chtoniene si uraniene, nu funcţionează printr-un monstruos terifiant, ci par sa întruchipeze o deschidere a universului spre o comunicare cu umanul. Din lecţia lui Brâncuşi (a clasicitaţii moderne), ca si din lecţia antichităţii clasice, Vasile Gorduz reţine regimul echilibrat al formei, volumul convex, suprafeţele polisate, întrerupte uneori de accidente ce par efectul unei uzuri temporale, şi care adaugă incidenţe tactile. Imaginarul său este uneori impregnat de o notă de umor ("Himera cu pui"), de îndată părăsit pentru a găsi o stare de solemnitate. Prezenţa câtorva lucrări din ciclul păsărilor nu sugerează ascensiunea, ci mai degrabă o decădere din condiţia zborului: "O pasăre oarecare", "Pasare care-şi înghite umbra" - amintind de formele ovoidale ale lucrarilor lui Moore. Vasile Gorduz se joacă atât cu forma, cât si cu materia, amplasând nu întâmplător, porteretul unui copil alături de portretul grecesc (kora) si de chipul încorsetat pe un soclu de lemn. Ca şi Brâncuşi, Vasile Gorduz este interesat de "portretul de copil" în care îmbină graţia cu gravitatea. Se observă interesul pentru starea copilăriei, ca promisiune şi suport de gingăşie din "Himera cu pui". În portretele expuse urmăreşte variata gamă de stări exprimabile, ca şi posibilităţile unei analize plastice pe care fizionomia armonioasă i le permite. Ne aflăm într-o zonă a subtilităţii interpretative, eliminând tocmai tentaţiile expresioniste si jocul imaginativ. Frumuseţea figurii îl menţine în zona realului, într-o gamă strînsă de variaţiuni, înscrise într-un perimetru al clasicităţii. Deşi este un sculptor cu posibilităţi de exprimare plastică deosebită, modestia îl caracterizează, afirmînd că: "Astazi mi se pare că nu mai gravitez decît în jurul propriilor mele întrebări, care ramân adeseori fara raspunsuri. Toate zilele mele se încurcă printre sculpturi... deci nimic spectaculos si nimic din ceea ce se crede a fi - o viată de artist".
Raluca Băloiu