Impresie de călătorie – Elveţia

Lausanne, Catedrala gotică

Zürich, Muzeul Heidi Weber

Traseu: Vom poposi câteva minute în muzeele din Zürich, apoi trecem prin Berna, ne oprim asupra Baselului şi în cele din urmă ne relaxam în catedrala gotică din Laussane.

Zürich-ul este vestit pentru Kunsthausul care adăposteşte opere artistice din perioada medievală până la cea modernă şi contemporană dar şi expoziţii temporare. Aici, spectatorul se poate întâlni cu siluetele filiforme ale sculpturilor lui Giacometti, cu jocul dadaist al picturilor lui Miró, Magritte, Dubuffet, cu “combine paintings-urile” rauschenberg-iene sau cu “sculpturile-obiect” ale lui Oldenburg. Probabil vei rămâne impresionat de blocurile din piatră imersate în ulei – “Olivestone” (1984) ale controversatului artist Joseph Beuys. Imersarea acestor corpuri în uleiul de măsline apare ca şi cum un corp brut, necizelat remodelează unul eteric, spiritual (o contopire între materia solidă şi cea lichidă) instalaţie ce lasă loc multidudinilor interpretative.
Colecţia Marc Rich încântă prin expoziţia de fotografie a lui Henri Cartier-Bresson, Harold Edgerton, Berenice Abbott, Herbert Bayer, Man Ray.
Din expoziţia temporară Shifting Identities este remarcat Nedko Solakov (un fel de Perjovschi al bulgarilor) cu o intervenţie pe un perete clasic de expoziţie – un gest anarhic prin care contestă (bineînţeles, cu justificări) atribuirea lui Claude Lorrain a unui tablou mult discutat. Deasemeni, instalaţia lui David Renggli atrage atenţia, încadrându-se foarte bine în tematica expoziţiei – “Shifting Identities” – în care câteva stative din fier parazitează sala picturii baroce, o expunere care leagă laolaltă identitatea artistică a trecutului (o pictură mimetică, cu reguli şi canoane) de identitatea artistică a prezentului (concept/idee).
Muzeul Heidi Weber (comanditara construcţiei) proiectat de Le Corbusier este atracţia Zürich-ului. Clădirea, gândită ca spaţiu muzeal pentru desenele şi picturile lui Le Corbusier, este considerată prima consrucţie modernistă. Inovaţia adusă este proiectarea muzeului ca un spaţiu în care tablourile dialoghează, eliminând vechea regulă de construcţie a unui muzeu, proiectat într-un spaţiu arhitectural clasic, o clădire impozantă cu săli imense şi reci, unde tablourile nu trăiesc ci mai degrabă sunt sufocate de spaţiul vast al sălilor. Muzeul este proiectat ca un spaţiu modulabil în care exponatele sunt puse în evidenţă tocmai de designul arhitectural.

Vis-à-vis de Muzeul Heidi Weber, a fost deschis publicului, la sfârşitul lunii iulie atelierul sculptorului Hermann Haller care practica sculptura figuratvă şi aborda ca teme nudul feminin şi portretele.
Pe „Spiegelstraße” este casa în care s-a născut dadaismul, Cabaret Voltaire. Cu faţade renovate într-un mod amatorist, clădirea este împânzită azi de mâzgălituri şi tot felul de încercări coloristice, încât orice turist ar trece indiferent pe lângă monumet dacă nu ar fi atenţionat.

Ce-i de văzut la Basel? Eu as sugera să vizitaţi Kunsthaus-ul , Rathaus-ul (clădirea primăriei şi totodată muzeu) şi Goetheanum Haupteingang (centru cultural şi arhiva Rudolf Steiner). Dacă aveţi timp puteţi da o fugă până la fundaţia Beyeler care organizează mult-cunoscutul Târg de Artă de la Basel, dar şi Muzeul Tinguely, unde, în cazul în care aveţi preferinţe estetice dadaiste sau postmoderniste puteţi să vă delectaţi cu lucrări de artă contemporană ale artiştilor Yves Klein, Niki de Saint Phalle, Duchamp şi Schwitters.
Unul dintre cei mai cunoscuţi artişti români din întreaga lume, în special în spaţiul german este, fără îndoială, Dan Perjovschi, ale cărui intervenţii le-am găsit pe una din faţadele Kunsthaus-ului: “I am not exotic, I am exhausted” – sketch-uri mai mult sau mai puţin ironice prin care el îşi chestionează situaţia de artist internaţional, raportându-se mereu la zona din care provine - Europa de Est şi relaţia acesteia cu restul Europei. Sketch-uri sociale, politice, culturale: „Basel a me(cca)sse of culture”, ilustrând prin semne grafice libertatea totală a expresiei - „(←here) freedom of expression (to here→) - poate uneori mult prea liberă: „D’ont drink and drive just smoke and fly”.

Berna o puteţi vizita pentru Centrul Paul Klee şi muzeul Adolf Wölfli (cunoscut în Elveţia ca: the poster child of the Outsider Art movement).

Catedrala Notre-Dame este considerată expresia cea mai înaltă a goticului elveţian din Lausanne. Bogat ornamentată cu sculpturi şi baso-reliefuri, faţada vestică se bucură de o multitudine de sculpturi dar şi de un vitraliu sub forma unei rozete gigantice. Intrarea monumentală este flancată de figuri biblice iar arcadele deschise din interorul bisericii amintesc de catedralele din Anglia, în special de Canterbury. Se presupune că arhitectul Jean de Cotereel ar fi lucrat aici, după un stagiu îndelungat în Anglia. Câteva sculpturi şi fresce străjuiesc pronaosul. Expresie a Reformei, interiorul este gotic, dar încă mai supravieţuiesc câteva modele mai vechi. Rozeta-vitraliu de sud datează din secolul al XIII-lea ilustrând reprezentări medievale ale universului, ale celor patru anotimpuri, ale celor patru elemente şi cele 12 semne zodiacale.

Eu am văzut tot ce v-am povestit cu un buget minim, în doar opt zile şi vă asigur că vă veţi întoarce cu un bagaj vizual incontestabil şi cu siguranţă, mult îmbogăţit spiritual.

Raluca Băloiu

Fotografiile din acest articol îmi aparţin în exclusivitate. Reproducerea lor se va face numai cu acordul meu.

Testimonial/Testimony de Răzvan Georgescu

Pornind de la o experienţă personală, Răzvan Georgescu regizează filmul Testimonial, premiat la Festivalul Prix Europa (2008), la Documfest, (Timişoara, 2008), nominalizat pentru cel mai bun documentar la Festivalul Banff World TV (Canada, 2008).
Un subiect tulburator este redat în cele 90 de minute: diagnosticat cu tumoare pe creier, regizorul îşi propune interogarea a câtorva personalităţi din domeniul artistic, care au la rândul lor boli terminale: Bill Viola, artist video (prezenţă aproape nelipsită la Bienala de la Veneţia); Jörg Immendorff (pictor contemporan neoexpresionist, profesor de pictură la Scoala de Artă din Düsseldorf) şi sculptorul Peter Jecza (profesor la Facultatea de Arte, Universitatea de Vest din Timisoara). Ce presupune acest tip de boală? De obicei şansele de supravieţuire sunt minime, medicii estimând o durată de viaţă cât mai mică. În cazul de faţă, regizorului Răzvan Georgescu i s-au dat de trăit maxim 3 ani. Acesta este momentul de declic, în care îşi doreşte să cunoască şi să facă cunoscute şi alte reacţii în faţa morţii. Între diferitele mărturii ale personajelor, însoţite în voice-over de cuvintele regizorului, sunt inserate imagini surprinse în sala de chirurgie, unde cel care se află întins pe masa de operaţie este Răzvan Georgescu. În timpul filmului, apare ciclic cronometrul, marcând timpul rămas, countdown contrapunctat de poveştile artiştilor care au acceptat să vorbească, la modul cât mai sincer şi obiectiv, despre propriile diagnostice letale şi despre confruntarea cu imaginea morţii.
Mizând nu doar pe imagini explicite dar şi pe simboluri, regizorul inserează aspecte din oraşele Veneţia, Los Angeles, New York, Timişoara, Düsseldorf – simboluri ale unei geografii sentimentale: Veneţia - oraşul nesiguranţei dar şi al rezistenţei în timp este cadrul în care Răzvan Georgescu poartă dialogul cu Bill Viola, artistul cunoscut lumii întregi ca ilustrator video al metaforei apei.
Familiar publicului din România pentru filmul realizat împreună cu Florin Iepan: Decreţeii. Născuţi la comandă (2005), regizorul german de origine română, Răzvan Georgescu devine purtătorul unui mesaj universal, echivalentul unui manifest pentru viaţă. Poveştile lui sunt mărturii şi reacţii lucide în faţa morţii, care nu au ca finalitate un film banal, din contră, un documentar făcut cu discreţie, delicateţe şi nu în ultimul rând, cu responsabilitate. Impresionează curajul regizorului de a lasa lumii mărturia bolii unor artişti de talie universală, fară ascunzişuri, tertipuri şi eschivări.
Testimonial este o sinceră mărturie a unor personalităţi ajunse la confruntarea cu moartea, un document preţios mai ales că doi dintre cei intervievaţi nu mai sunt printre noi: binecunoscutul Immendorff (a murit la două săptămâni după filmări) dar si sculptorul român Peter Jecza. Filmul este o creaţie sensibilă care nu cade în melodramă, o mărturie a unor oameni care, ajunşi într-o situaţie limită, fructifică la maxim timpul rămas. Vă recomand cu căldură Testimonial al lui Georgescu, lansând o întrebare: Fără a ajunge într-o situaţie limită, câţi dintre noi suntem dispuşi să fructificăm timpul pe care-l avem?

Bienala Parisului - istorie şi actualitate

Bienala de la Paris - istorie si actualitate

"Arta eliberata de ideea artei este tot arta" (Ghislain Mollet-Vieville)

Bienala pariziana sarbatoreste anul acesta 50 de ani. A XVI-a bienala este in derulare din octombrie 2008 si se va finaliza in septembrie 2010 (este inedita manifestarea bienalei de-a lungul a doi ani) ca structura artistica desfasurata in timp real, cu scopul de a identifica si de a activa practicile artistice lipsite de vizibilitate.
Alexandru Gurita si Stephen Wrigh propun o arta cu un coeficient de vizibilitate artistica neglijabila, a carei legitimitate nu depinde de recunoasterea spectatorului, inlaturând astfel estetica relationala a lui Nicolas Bouriaud si mitul abordarii artei din perspectiva finalitatii obiectului si a judecatii estetice propuse de Kant.
Dezaprobând principiul lui Bouriaud: "opera unui artist este un element de legatura, un principiu de aglutinare dinamica" si al lui Kant care gândea arta din punct de vedere al receptarii spectatorului, Stephen Wrigh adera la o arta fara spectatori, asemeni pictorului francez Bernard Brunon, care in anii ‘80 afirma: "Cu cât este mai putin de vazut cu atât este mai mult de gândit!"
Cu o traditie in arta contemporana, Bienala de la Paris a fost organizata pentru prima oara in 1959 de Malraux (ministrul culturii pe atunci) si Raymond Copriat.
In timp ce bienalele de la Venetia si Sao Paulo expuneau deja artisti binecunoscuti, Bienala de la Paris era o oportunitate de lansare a tinerilor artisti (pâna in 35 de ani), un loc al experimentelor si al neconventionalului. A inceput a fi cunoscuta dupa 1968, an marcant in intrega Europa prin manifestatiile anticomuniste. Bienala a disparut in 1985, iar in 2004 a fost reactivata de catre o asociatie condusa de pictorul Alexandru Gurita, continuând traditia inceputa de Malraux, dezaprobând normele artistice conventionale, afirmând practicile artistice, punând in discutie varii contexte ideologice, sociale, politice.
De-a lungul timpului, nume importante ale artei contemporane au expus in cadrul ei: Kandinsky, Rauschenberg, Joseph Kosuth, Richard Serra, Christian Boltanski, Daniel Buren, Michelangelo Pistoletto, Nam June Paik, Mario Merz, Alighero Boetti, Yves Klein, Joseph Beuys.
Amintesc aici doar câteva momente de referinta:
Bienala din 1963 face melanjul intre diversele discipline artistice si folosirea noilor materiale, ilustreaza incertitudinile si angoasele perioadei, sunt prezenti pentru prima oara artisti din URSS si de pe continentul negru.
In 1965, artistul de origine româna George Apostu este prezent cu sculptura P're et fils.
In 1967, Raymond Copriat ii preda stafeta lui Jacques Lassaigne, care afirma in paginile catalogului expozitiei: „Arta refuza a se lasa incadrata in genuri artistice, ea transcende orice regula, obicei sau rutina". Printre alti artisti, o prezenta deloc neglijabila este sculptorul Arman.
Cea de-a saptea bienala, din 1971, aduce câteva inovatii fata de cele anterioare. Este un moment de tranzitie dedicat celor mai indraznete experimente si formelor contestatare ale artei contemporane, dupa ce, cu trei ani in urma, in 1968, tinerii artisti au deplâns situatia bienalelor declarate moarte. Este prezentata arta conceptuala si manifestari anexe in cel mai vast mod cu putinta, arta hiperrealista si interventiile (land-art, body-art, earth-work). Acum expun Joseph Kosuth, Alighiero Boetti, Bruce Naumann, Richard Serra, Joseph Beuys, Daniel Buren, Gilbert and George.
In 1975 se doreste transgresarea oricarei limite legate de frontierele geografice, de sex, cultura sau politica. Sunt prezenti artisti din Republica Populara Chineza si un numar mare de femei-artist, printre care Marina Abramovic, Valie Export.
Din 1985, bienala nu mai are nicio manifestare artistica pâna in 2004, când artistul brasovean Alexandru Gurita o reactiveaza, mergând pe linia lui Bernard Brunon, in conceptia caruia pictura se afla in afara criteriilor de vizibilitate.
Extinzând conceptul, Stephen Wrigh, semnatarul textului bienalei, promoveaza o forma de arta fara opera, fara curator, artisti sau spectatori. In locul curatorilor, un grup de 50 de persoane din domenii diferite se ocupa de bienala, iar fiecare artist participant este considerat colaborator. Ei si-au fixat singuri datele si locurile in care vor sustine diverse reprezentatii. Regulamentul de participare ne informeaza ca nu sunt acceptate lucrari artistice in acceptiunea clasica: pictura, sculptura, fotografie, video, performance, happening etc.
Fara a putea vedea lucrarile expuse intr-un loc anume, cei interesati pot rasfoi catalogul bienalei si au posibilitatea de a lua parte la nenumaratele conferinte si dezbateri organizate in locuri cât mai variate: in muzee si galerii de arta contemporana, universitati, scoli, librarii atât din Franta, cât si din afara ei: la Centre Pompidou, Ecole du Louvre, Institut National d’Histoire de l’Art si Civica Galleria d’Arte Moderna di Gallarate, Italia.
Ridicând probleme ecologice, muzeologice sau de instruire neinstitutionalizata, câteva proiecte artistice ale bienalei de dupa 2004 mi s-au parut interesante si potrivite a vi le aminti aici:
Marie Charlotte Moreau si Christophe Cardoen au prezentat la Bienala din 2006-2008 situatia Ronului din expeditia Grenoble - Saint Louis. Ei au notat intr-un jurnal de bord situatia râului infestat cu substanta toxica pyralen, cu urmari grave asupra pestilor si vegetatiei din zona. Expeditia este un manifest, intrucât adreseza autoritatilor un semnal de alarma pentru a acorda mai multa atentie protectiei mediului. Mi-au marturisit ca navigarea a fost pentru ei si o cucerire a spatiului intamplarii si un prilej de situatii limita. Vasul in care au calatorit l-au considerat sculptura-obiect si l-au distrus dupa finalizarea calatoriei. Anul acesta intentia celor doi artisti este sa faca un proiect asemanator celui din 2007, dar pe Dunare, surprinzând in imagini calatoria care se va finaliza in România.
Proiectul muzeologic consta in asocierea patrimoniului natural celui cultural prin promovarea unui muzeu al norilor. Prin punerea in circulatie a unor recipiente speciale, distribuite in cafenele si restaurante muzeul va primi apa de la robinet. O pozitie ecologica dealtfel, pentru ca aceasta marcheaza reintoarcerea la natura, iar prin ambalajul de sticla se urmareste diminuarea celor din plastic.
Elisa Bolazzi acumuleaza, de 20 de ani, microelemente din opere de arta ale sec. XX din mai bine de 300 lucrari. Particule din opere au fost furate si fisate cu nume, autor, locul si data furtului. Pot fi vazute la microscop, grupate intr-o microcolectie.
Proiectul Heros de l’art propune publicului scolar sub 10 ani o apropiere de istoria artei prin portrete de artisti care au marcat diferite epoci.
Asa cum Berkeley afirma ca existenta artei se datoreaza perceptiei, Stephen Wrigh ne indeamna sa percepem arta ca atare, cu un coeficient de vizibilitate redusa: fara opera, artist sau spectator si fara curator.

Raluca Băloiu

Pallady redescoperit

Deşi pînă acum ne-a obişnuit cu expoziţii de excepţie, şeful Cabinetului de Desene şi Gravuri de la Muzeul Naţional de Artă, doamna Dana Crişan, ne aduce în centrul atenţiei un eveniment inedit: volumul Pallady scriind. Jurnale, scrisori, însemnări, apărut sub îngrijirea sa.

Aşa cum însăşi mărturiseşte, „aş fi fost cea mai potrivită pentru acest studiu“ pe care l-a început în 1996, cînd a participat la un proiect de cercetare a documentelor rămase de la Pallady (finanţat de Fundaţia Soros), continuat cu o colaborare la Muzeul Naţional de Artă: Pallady în ipostaza de pictor, desenator şi gravor. Rodul muncii sale de mai bine de 12 ani, sistematizat şi concretizat în ultimii doi ani, a văzut lumina tiparului la Editura Compania. Cartea de faţă cuprinde însemnările artistului din diferite perioade – fie pe agende sau pe versoul scrisorilor, al telegramelor, al desenelor –, documente, dar şi fotografii inedite puse la dispoziţie de cîteva colecţii particulare şi instituţii: Biblioteca Naţională, Biblioteca Academiei Române, MNAR (donaţia Jacques Bourcier făcută, în 1994, MNAR-ului), BCU, Archives Matisse (Paris).
Din succinta biografie, aflăm că Theodor Pallady se naşte la Iaşi, în 1871, într-o familie înrudită cu Cantacuzinii. De la o vîrstă fragedă descoperă pasiunea pentru desen, pe care o va cultiva mai tîrziu: „îmi amintesc (îşi nota el la 9 ani) – îmi plăcea ora de desen, în care trebuia să trasez figuri în nişte pătrate“ (p. 291). Împotriva voinţei familiei de a ajunge inginer, Pallady pleacă la Paris, unde studiază la École Nationale des Beaux-Arts, frecventează casa lui Puvis de Chavannes (soţul Mariei Cantacuzino, înrudită cu Pallady) şi atelierul lui Gustave Moreau, unde se împrieteneşte cu Henri Matisse. Expune în ţară, dar şi în Franţa, Anglia, Olanda, iar în Italia participă la Bienala de la Veneţia. Întreţine corespondenţă cu personalităţi din lumea artei, a literaturii, a politicii: Alexandru Steriadi, Henri Catargi, Lucian Grigorescu, George Oprescu, Zambaccian, Cella Delavrancea, Alexandru Rosetti, Jean Diamandi, Ion Mitilineu, Matisse.

Din manuscrise, descoperim un Pallady reflexiv, care emite judecăţi despre desen, pictură, opera de artă: „Desenul se poate lipsi de pictură şi culoare. (Dar nu şi Pictura de desen.)“ – nota în jurnalul din ’49-’51; „culoarea necontrolată de spirit şi de raţiune rămîne un lucru trecător, care farmecă pe moment, dar care nu poate rezista în timp“ (însemnări din 1935-1936); „opera de artă e universală şi atemporală, diferenţiază între sensibilitatea care dă naştere Artei, creaţiei şi sensibleria ce dă naştere materiei fără spirit“ (jurnalul din ’44).
În jurnalele sale, apar deseori referiri la poezia lui Baudelaire, îl citează pe Jules Laforgue, dar îi displace Freud: „citesc... prostiile lui Freud“.
Deseori critic cu el şi impulsiv cu ceilalţi, Pallady avea personalitate puternică şi originalitate pe măsură: „Plăcerea duce la imbecilitate... Să-mi viu în fire“. „În Artă nu-mi pasă de părerea lui X, Y, Z. O am pe a mea, independentă de Orice (epocă, modă)“ – afirma în jurnalul din 1949-1951 –, „adevărul – meu – e cel pe care-l pot controla“ (jurnalul din 1949-1951).
Contrar aparenţelor, Pallady era un suflet nobil şi sensibil: „Coconul era gol... Iar fluturele se aşezase pe el... Acum, ori de cîte ori ies, îmi fac griji pentru fluturele meu, iar la întoarcere, dacă nu-l văd învîrtindu-se prin cameră, îl caut... Iată-mă agăţat de viaţa lui!“.
Tocmai această nobleţe sufletească ne este dezvăluită prin traducerea veridică a manuscriselor din franceză. Obişnuiţi fiind cu imaginea infailibilă a pictorului, Dana Crişan ne redescoperă un Pallady autentic, mult mai accesibil.
Prin studierea „jurnalelor din 1941“, a „agendei din 1944“, a „notesului albastru din 1949-1951“, a „caietului roz cu notaţii din 1948-1950“, a însemnărilor disparate rămase din copilărie, Dana Crişan îl redă publicului pe Pallady, spre cunoaştere.
Cu acribie, Dana Crişan ordonează materialul într-o succesiune cronologică, lămureşte anumite date sau personaje în notele de subsol. Dacă, în 1966, Jurnalul lui Pallady apărea cu lipsurile de rigoare datorate în mare parte cenzurii, acum, prin publicarea în întregime a documentelor, Dana Crişan are meritul de a restitui publicului un Pallady veritabil. „Jurnalul este restituit integral, intact chiar şi cu momentele de melancolie excesivă sau confesiunile erotico-sentimentale“, după cum observă criticul de artă Ioana Vlasiu. Efortul Danei Crişan este de apreciat cu atît mai mult cu cît „cartea de faţă este chiar o operă de artă“ (Mircea Anghelescu).

Pentru a înţelege mai bine cum s-a născut această carte am stat de vorbă cu autoarea:
Densitatea informaţiei, rigurozitatea şi meticulozitatea sînt doar cîteva atuuri observate la un prim nivel al lecturii. Care a fost timpul dedicat acumulării şi sistematizării unui material aşa amplu?
În activitatea mea de muzeograf, informaţia se acumulează de la sine. Se adună mereu tot felul de date şi, dacă ceva începe să te intereseze şi ai o oarecare metodă de lucru, poţi începe... şi cred că aşa s-a întîmplat cu ediţia de faţă.
Am început lucrul efectiv acum doi ani, cînd aveam deja materialul adunat. Nu am făcut decît să-mi confirm ceea ce făcusem.

Cînd a avut loc declicul?
Totul a început în 1996, cînd am lucrat cu colegii mei de la Muzeul Naţional de Artă pentru o expoziţie retrospectivă: Pallady pictor, desenator şi gravor. Atunci am publicat un catalog şi am început să-mi caut textele încercînd să ajung la originale. Acesta a fost momentul de debut al micii arhive pe care, în cea mai mare parte, am descoperit-o în bibliotecile publice.

Văd volumul de faţă ca pe o (re)descoperire a lui Pallady. Cum vi se conturează dumneavoastră noul Pallady?
Am fost uimită să-l găsesc extrem de vulnerabil. Părea să fie sincer întru totul, chiar şi în relatarea celor mai intime sentimente, evenimente. Pentru monografia din 1944, scrisă de Ionel Jianu, şi-a notat amintiri din tinereţea lui, a familiei sale, mici manuscrise care apar şi în cartea de faţă. Era autentic, deşi ştia că jurnalele sale le lasă posterităţii. Nu puţine au fost momentele în care m-am simţit oarecum jenată că mi-am permis să pătrund în intimitatea universului său şi, mai mult, să-l dau spre publicare. Cred că dacă ar mai fi trăit, m-ar fi dat pe uşă afară pentru că era un personaj foarte dificil chiar şi cu prietenii lui. Era dur, ironic, spunea totdeauna ce-i trecea prin cap...

Cum este Pallady scriind faţă de Pallady desenînd, pictînd, gravînd?
Este foarte aproape de Pallady artistul. Desena scrisorile pe verso, pe unele punea trei pete de sos..., puţin zaţ de cafea, pe care-l folosea des în combinaţie cu o peniţă sau un creion.

Interesul şi dragostea dumneavoastră pentru gravură se datorează în mare parte ataşamentului faţă de opera lui Pallady?
Cînd am venit la muzeu am vrut foarte mult să lucrez la Cabinetul de Stampe şi Desene… Sînt acolo de 35 de ani. Am inventariat, am studiat, am clasat o mare parte dintre lucrările pe care le avem. Trăiesc în acest univers fără scăpare…
Pallady îmi pare unul dintre pictorii cei mai interesanţi şi de aceea m-am ataşat de arta lui…, de el. Faptul că el cugeta la viaţa şi la opera sa însemna că era o fire reflexivă, un adevărat intelectual, o apariţie rară în arta românească. Nu făcea nimic din pur instinct, din impulsuri necontrolate.
Deţinerea unor asemenea documente serveşte enorm de mult şi, cînd mai ştii şi pictură, se leagă totul aşa de frumos, într-un întreg sistem care te ajută să datezi lucrări, să-i înţelegi biografia, să vezi clar lucrurile imprecise. Consider că am fost la locul potrivit pentru aceste documente.

Raluca Băloiu

Arheologie umana

“On ne comprend les idées seulement qu'on les a dépassées.”
Marcel Proust, Le temps retrouvé, La recherche du temps perdu


Dialogul artistic iniţiat pe 31 mai la Palatele Brâncoveneşti – “De l'Est á l'Est” sau “De la Est de Canada/la Est de Europa”, le are ca interprete pe Louise Harvey şi Florica Prevenda.
Louise Harvey, fotografă şi cineastă născută în Quebec, descoperă pictura Floricăi Prevenda expusă la galeria Arthus (Belgia). Cu entuziasm, cele două constată că expresiile lor plastice converg astfel că expoziţia de la Mogoşoaia este dedicată dialogului, nu doar artistic ci şi proustian.
Pentru Florica Prevenda, trecutul - timp ideal - este depozitat în osuarul memoriei sub forma multitudinilor de imagini şi senzaţii, timp care nu poate fi resuscitat decât printr-o reevaluare creativă în artă.
“Timpul regăsit” al Floricăi Prevenda este recuperat de Loiuse Harvey prin film şi fotografie. Pentru Louise, atât tablourile-colaj autoreferenţiale ale Floricăi Prevenda cât şi oraşul său devin teritorii de explorare şi exploatare fiind transpuse în montaje fotografice - “Fresque rouge”, “Bas-relief”, “Mosaïque”, “Fresque brune” şi în mixajul de fotograme - “Fântâna memoriei”. Filmul surprinde imagini din timpul vizitei artistei la Bucureşti. Ilustrând reflectiile artistei legate de filosofie, artă, religie, muzică, literatură şi construit pe transparenţe sonore şi vizuale, filmul redă “o arheologie umană”: frânturi din viaţa artistei prin treceri gradate de la intimitatea căminului la cotidianul exhibat, de la muzica lui Bach, Mozart, Mahler la cea de sorginte bizantină. În viziunea artistică a Louisei, oamenii şi casele din Bucureştiul Prevendei se juxtapun, se suprapun şi în final se dizolvă pentru a da naştere altor imagini-amintiri ale memoriei.

Florica Prevenda – Louise Harvey, până pe 6 iulie 2008 pe simezele Palatului Mogoşoaia şi Lapidariumului.

Raluca Băloiu

Kalokagathia

La beauté (contrairement à la laideur) ne peut vraiment s’expliquer: elle se dit, s’affirme, se répète en chaque partie du corps mais ne se décrit pas. [...] Elle ne peut que dire: je suis celle qui suis. Il ne reste plus alors au discourse qu’à asserter la perfection de chaque détail et à renvoyer „le reste” au code qui fonde toute beauté: l’ART. (Roland Barthes, S/Z, ed. Seuil, 1970, p.40)

Esteticul şi eticul se împletesc în expoziţia “Art for help”. Frumuseţea obiectului artistic (kalos) asociată cu “frumuseţea” morală (agathos) sau gestul umanitar al artiştilor Anca Irinciuc, Beti Vervega, Cristina Nedelea, Cati Orbulescu, Cristina Tăutu, Dan Badea, Daniel Gavriş, Elena Scutaru, focAR (Alina Tudor & Răzvan Neagoe), Ilie Nicolae, Mariana Cîmpeanu, Marilena Ioanid, Marcel Scutaru, Petru Lucaci, Teodor Graur, Teodor Moraru, Victoria & Marian Zidaru.
Pe simezele Centrului Cultural MIRA sunt expuse o parte din creaţiile-donaţii ale acestor artişti, un cumul de stiluri (avataruri ale neo-tradiţionalismului, reprezentări ale picturii figurative/abstracte, abordări ale artei conceptuale şi experimentale) şi exprimări plastice eclectice (pictură, sculptură, fotografie, obiect, instalaţie).


Seducţia picturalităţii, expresivitatea, citatele cultural-imagistice filtrate şi interpretate, pendularea între figurativ şi abstract sunt doar câteva referinţe ale artei şi şcolii lui Teodor Moraru, prezent în expoziţie cu tabloul “Clăiţă” din seria de lucrări “Drum” (2007). Anca Irinciuc, Beti Vervega, Cristina Nedelea, Dan Badea, Mariana Cîmpeanu, Ilie Nicolae sunt doar cîteva nume ale artiştilor formaţi la şcoala lui “Tede” (Teodor Moraru) şi prezenţi în expoziţie.
În opera sa, Beti Vervega prin lucrarea “Pas” aduce în discuţie problema fragmentului. “Fragmentul-esenţă a modernităţii” (Linda Nochlin în „The body in pieces-The fragment as a metaphor of modernity”, Thames and Hudson, 1994) este prezent ca reconstituire a unui semn plastic. Asemeni unui arheolog, Beti Vervega reface imaginea unei mâini printr-o serie de imagini pictate.
„Pictura lui Ilie Nicolae e, înainte de orice, formă şi culoare, idee şi joc, ritm şi accent, corespondenţă şi efect, semn.” (Simona Nastac, „Două mii de semne despre Nicholas”, 2007). Abordând stiluri şi tehnici eterogene, Ilie Nicolae trece de la neoexpresionism la suprarelaism şi reverberaţii neodada , de la pictura în ulei la grafică, colaj sau combine-paintings.
Aşa cum însuşi afirmă, creaţia lui Dan Badea vorbeşte despre „detaşarea de clişeele sociale, de sublinierea atitudinilor de care ne ascundem şi de care nu vrem să ştim. Fiecare om trebuie şă-şi inteleagă umanitatea, greşelile si defectele, limitele, prejudecăţile ,tabuurile pe care le are ca individ şi ca fiintă socială. Nerecunoaştera acestor limite, negarea lor, poate transforma omul într-un fals.” Prezent în expoziţie cu tabloul „Liniştea este un ecou al ţipătului”, pictorul aminteşte parcă de personajele lui De Kooning.
Cristina Nedelea mizează pe ludicitatea dintre figurativ şi abstract, pe jocul culorilor (cald/rece) şi pe cel al formei (gol/plin). Forma, epurată şi încărcată de simboluri capătă noi înţelesuri într-o singură pictură: “Personaj cu roţi” (din seria de tablouri “Timp”).
„Panoul de onoare” al Ancăi Irinciuc ilustrează cu ironie societatea lumii de azi, o lume în care totul poate deveni marfă.
Referinţele culese din obiectualul ţărănesc românesc devin semne plastice opera Marianei Cîmpeanu. În viziunea artistei, „Satul” este o realitate conceptuală generală, un depozitar al unei vechi civilizaţii articulate în toată complexitatea sa mitologică, o expresie culturală”. În lucrarea „Masă” din seria „Umbra satului” se poate citi încărcătura simbolică şi sacră a subiectului abordat.

Un aspect aparte în expoziţie îl constituie creaţia Elenei („Stând în iarbă”) şi a lui Marcel Scutaru („Pasărea”). Comunicarea operelor celor doi artişti nu are loc la nivelul reprezentării ci la nivelul încifrării şi descifrării operei de artă. Ambii artişti sunt pasionaţi de expresia populară, ancestrală a unei traditii, regândită cu datele conceptelor plastice moderne. Suntem departe de a putea conchide ca arta lor este subordonată unui tip de tradiţionalism, aici mai degrabă este vorba despre simboluri redescoperite şi asumate. Materialele neconvenţionale utilizate de Elena Scutaru îmi amintesc de opera lui Ion Nicodim.

Ca avatar al direcţei neo-tradiţionaliste a postmodernismului românesc este prezentă în expoziţie opera soţilor Zidaru: „Ou”-ul - simbol al naşterii, al vieţii, al creaţiei.

„Face to face” opera minimalistă a lui Cati Orbulescu ilustrează un personaj-simbol al lumii contemporane.

În lucrarea „Semn” Petru Lucaci alternează între figurativ şi abstract, ritm şi dinamică. Un discurs vizual în care artistul îşi caută identitatea şi expresia sinelui.

Prezent în expoziţie cu două creaţii diferite atât din punct de vedere al conţinutului, al reprezentării cât şi al tehnicilor folosite, Teodor Graur recurge la citate din istoria artei („Natură statică 2”) cât şi la comentariul socio-politic („România”). Fotograma - „Natură statică” face referire la rayograme. „România” prin reprezentarea repetitivă, serială a stemei comuniste, este un comentariu vizual cu o notă ludic-ironică la adresa îndoctrinării şi culturii de masă care impun o distrugere rapidă şi o înlocuire succesivă a scării de valori româneşti.

Cum sugerează şi numele, preocupările grupului focAR (iniţialele numelor: „A”lina Tudor, „R”ăzvan Neagoe şi cuvântul „foc” ce simbolizează experimentul în concepţia artiştilor menţionaţi) se îndreaptă în zona experimentului artistic. Instalaţia prezentă în expoziţie - „Urban Traces” face parte din amplul proiect cu acelaşi nume. Ancorat în realitaea imediată, cotidiană, grupul focAR pune în discuţie „Identitatea Urbană”, identitate creată de societatea urbană care ne determină, dată de monocromia colorată a fiecărei zile şi a fiecărei nopţi, a oraţelor în care ne naştem, creştem, trăim, muncim, o identitate împrumutată, nepersonală, impersonală. O identitate “neidentitară”, imprimată de fiecare detaliu al vieţii urbane, de la cartierul de blocuri, magazinul, supermarketul, mall-ul aferent pană la politica şi cultura oraşului, prin mijloacele sale specifice de comportament si comunicare. (focAR)

„Visul seminţei”, tabloul Cristinei Tăutu aminteşte de colajele lui Ion Grigorescu din punct de vedere al reprezentării. Pentru a fi descifrată, opera Cristinei trebuie privită ca un „gest artistic, o extindere a fiinţei către lume”(Cristina Tăutu).

Un segment restrâns în expoziţie îl ocupă arta religioasă-lucrările lui Daniel Gavriş, Beti Vervega, Marcel & Elena Scutaru, Victoria & Marian Zidaru, Marilena Ioanid şi două icoane din bambus din Sudan.
Beti Vervega şi Daniel Gavriş abordează teme religioase, punând accentul pe epurarea formei.
Reprezentantă a artei textile, Marilena Ioanid ilustrează un „Înger” pe pânză ca şi cum l-ar fi ţesut.

O expoziţie - parcurs eclectic, ce incorporează 39 de lucrări-donaţii, un gest artistic - o creaţie, un gest umanitar, într-un cuvânt, un eveniment kalokagathic.


Raluca Băloiu

Opera lui Florin Niculiu sau muzica sferelor

motto:„Să revenim la frumoasele noastre deprinderi sub cerul intuiţional”
fragment din poezia „Frumoasele deprinderi” de Gellu Naum
În perioada 27 septembrie – 21 octombrie 2007, galeria Veroniki Art expune pe simeze personala artistului suprarealist Florin Niculiu – „Grădini & Ţărmuri infinite”. Una dintre puţinele personale ale artistului, expoziţia îşi propune un demers retrospectiv, reunind două abordări picturale preferate de Florin Niculiu – „Grădinile” – „exerciţiul meu în faţa naturii”, după cum mărturisea cu câţiva ani în urmă, şi „Ţărmurile infinite – reprezentarea existenţei noastre”. (Florin Niculiu). Prezenţă discretă în timpul vieţii, Niculiu a apărut postum pe piaţa de artă, operele sale fiind cumpărate de colecţionari. Corelaţia Gellu Naum-Florin Niculiu a pornit de la gândul că amândoi dădeau prioritate imaginarului, intuiţiei corelate cu realul, imaginii concrete corelate cu metafora, fizicului corelat cu metafizicul. Aşa cum afirma Max Ernst în 1934: "Când se spune despre suprarealişti că sunt pictori ai schimbării veşnice nu trebuie să ne aşteptăm de la ei să-şi copieze pe pânză visele nocturne (nu ar fi decât un naturalism naiv şi descriptiv), şi nici ca fiecare dintre ei să creeze din elementele viselor lor propriul univers restrâns în care să se simtă bine sau să dea frâu liber agresiunii lor (aceasta ar fi o evadare în afara timpului).Ba dimpotrivă înseamnă că fiecare are deplina libertate să se mişte cu îndrăzneală şi absolută dezinvoltură într-o zonă care se află la graniţa dintre lumea interioară şi cea exterioară care, deşi nu este foarte precisă, posedă o deplină realitate (suprarealitate!) fizică şi psihică."
Aproape în fiecare pictură în care este reprezentat ţărmul mării apar elementele marine (“dracul de mare”, algele marine, scoicile în spirală, melcii de mare) alături de elementele matematice transformate în motive picturale ludice – sfera multiplicată ca reprezentare a lunii sau ca element compoziţional (“Marele ţărm infinit” – 1993, “Ţărm cu sferă”, “Postludiu II” - 1985); piramida – simbolul puterii , al misterului (“Înnoptare pe ţărm la Vama Veche” - 1979); cubul – simbolul perfecţiunii, al armoniei şi echilibrului (“Carnavalul timpului pe coastă” - 1992); ziguratul – simbol al ascensiunii („Ţărm infinit”).
Florin Niculiu a fost un om şi un artist complex. Nu a îndrăgit numai pictura ci şi poezia şi muzica[1] - asculta cvartetele lui Beethoven şi Mozart în timp ce lucra, de aceea în operele sale apare deseori vioara, care se adaugă arsenalului de elemente marine („Intermezzo” şi „Ţărm infinit”-1991).
Este foarte rară sau aproape inexistentă prezenţa umană în opera lui Florin Niculiu. Această prezenţă nu este în totalitate o prezenţă ci o metamorfozare aşa cum apare în „Carnavalul timpului pe coastă” (1992) – o siluetă clepsidră feminină care conferă personalitate lucrării.
Ca şi ţărmurile, „Grădinile” lui Niculiu sunt infinite, spaţiile sale au deschidere spre universul imanent dar şi transcendent, spre universul real dar şi iluzoriu, spre realitate sau „suprarealitate”.
Multe lucrări din ciclul grădinilor amintesc de „Grădinile” lui Horia Bernea – „Câmp cu flori în noapte la Hudeşti” (1989-1994), „Colţ de grădină primăvara” (1991), „Exuberanţa grădinii”. Dar tablourile sale rămase în stadiul de eboşă - „Grădină” (1989), „Grădină ţărm”, sunt asemănătoare cu „Grădinile” lui Flondor şi Horea Pastina.
În „Ţărmurile infinite” Florin Niculiu este interesat de element, de formă, de perenitatea lucrurilor, în timp ce „Grădinile” sale nu sunt decât reflecţii ale unei stări interioare ca şi la Horia Bernea. Vă invităm aşadar, să vizitaţi şi să contemplaţi expoziţia organizată de Veroniki Art la zece ani de la moartea artistului.

[1] Niculiu a legat o strânsă prietenie cu dirijorul Sergiu Celibidache şi cu compozitorul George Enescu.
Raluca Băloiu

Acasă la Dana Marinescu

CREAŢIE - ADORAŢIE
ARTĂ - INSPIRAŢIE


Sub semnul frumosului stă nu numai creaţia artistei Dana Marinescu, dar si opera de colecţionar pe care o expune în propria-i casă alături de creaţiile sale. Obiecte adunate, zămislite, inventate sunt aşezate pentru a crea o operă completă - o metaoperă. Spaţiul devine subiect de studiu pentru Ileana Dana Marinescu, astfel încât fiecare obiect se subordoneaza unui mediu recreat de artistă. Nici un obiect nu trăieşte decât alături de altele asemănătoare sieşi, atât de asemănătoare aparent, dar diferite în esenţă. Este un spaţiu ludic în care aparenţa devine esenţă şi-n final, chintesenţă. Obiecte reziduu ca sifonul, o sticluţă de parfum sau un ou sunt transformate în obiecte artistice, stilistice, portretistice. Obiecte cumulate se găsesc ordonate pentru a da naştere unei poveşti - cu regi si regine ("Regele, regina si prinţul") -, unui zbor (fluturii des întâlniţi în creaţia Danei Marinescu), unui cânt de artist ("Atelierul artistului"). Artista se joacă efectiv cu forma şi compoziţia. Sub semnul originalităţii ludice se prezintă întregul spaţiu al casei. De la crucile ortodoxe până la papuşile indoneziene, de la tripticul bizantin până la minialtarul gotic - forme care se redesenează, se reformulează, se recreează în context eclectic. Ascuţitorile în miniatură, sub diverse forme, sunt piesele de rezistenţă din holul care dă spre cămara în care coexistă colecţia de ceasuri şi chei "ordonate haotic" pe uşa care dă spre bucatăria-sanctuar, locul în care masa devine prilej de încântare datorită expoziţiei de sticle, sticluţe pe care artista a început să le colecţioneze cu mulţi ani în urmă. Expus nu ostentativ, ci reflexiv, fiecare grup de obiecte te invită la contemplaţie si o unică reacţie - aceea de a admira o "casă vie" nu numai datorită frumoaselor obiecte care sălăşluiesc aici, ci si datorită spiritului proprietarei atât de primitor - Ileana Dana Marinescu.
Raluca Băloiu

Gorduz dupa Gorduz "oglindirile şi ghiciturile unui sculptor"

Expoziţia Gorduz după Gorduz "oglindirile si ghiciturile" unui sculptor este unul dintre evenimentele organizate de Ordinul Arhitecţilor din România în parteneriat cu Fundaţia Anastasia. Acestea propun un itinerar cultural - Traseul Cultural Pictor Verona. Scopul final este resuscitarea interesului edililor şi al bucureştenilor pentru orasul lor. Anastasia "a ocupat" cultural cinci spaţii timp de zece zile, de pe 20 februarie si până pe 5 martie, timp în care s-au desfăşurat cinci evenimente concepute si finanţate de "Anastasia". Primul eveniment a avut loc la Cărtureşti, pe 20 februarie, unde au fost expuse cele 60 de afişe realizate de Doina Dumitrescu, destinate expoziţiilor derulate timp de zece ani la Galeria Catacomba. Tot aici a fost rememorată persoana regretatului Theodor Enescu - directorul Muzeului Naţional de Artă al României. Pe 22 februarie, la sediul Ordinului Arhitecţilor din str. Pictor Verona, a avut loc la ora 18:00 cel de-al doilea eveniment "Anastasia" - o expoziţie eseu a sculptorului Vasile Gorduz. În aceeaşi seară, la ora 19:30, a fost vernisată la casa Ghika-Bossy expunerea colecţiei de fresce ale Fundaţiei Anastasia, pictate de Ioana Batrânu, Ion Grigorescu, Bogdan Vlăduţă, Horia Pastina, Mihai Sârbulescu. Casa va fi deschisă accesului public zilnic între orele 16:00 si 22:00.
Revenind la evenimentul expoziţional de la Ordinul Arhitecţilor, Gorduz dupa Gorduz "oglindirile si ghiciturile" unui sculptor descoperă publicului spaţiile de taină şi ungherele mai puţin cunoscute ale atelierului sculptorului - profesor la Universitatea Natională de Arte din Bucureşti. Născut în 1933 în comuna Trifeşti, judetul Orhei, în Basarabia, este unul dintre cei mai mari sculptori români contemporani. A absolvit Institutul de Arte Plastice din Bucureşti în 1961, iar din 1963 este membru al UAP si membru fondator al Fundaţiei Anastasia. Expune pentru prima data în 1957. A participat la expozitii nationale, municipale si de grup, iar în străinătate a expus la Praga, Budapesta, Berlin, Varşovia, Moscova, Athena, Paris, Sofia, Carrara, Londra, Bonn, Viena. În 1974 este distins cu Premiul pentru sculptură al Uniunii Artistilor Plastici, iar în 1992 i se acordă Premiul Naţional pentru Arte Plastice de către Ministerul Culturii din România.
La subsolul clădirii Ordinului Arhitecţilor, într-un interior asemănător cuhniei de la Mogoşoaia, în cele patru săli de expoziţie se doreşte o reconstituire a spaţiului intim al atelierului lui Gorduz, prin amplasarea lucrărilor ca în spaţiul atelierului şi prin expunerea unor imagini fotografice din atelierul artistului, realizate de Marius Caraman. De la portretele cu o anumită tentă de naturalism la cele impresioniste, de la fragmentele de siluete umane non finito se trece lejer la simbolismul himerelor care îl apropie de Paciurea.
Figuraţia simbolică, în care realul se împleteşte în modul cel mai firesc şi semnificativ cu imaginarul, se apropie de valorile antichităţii, până în orizontul artei preclasice greceşti si etrusce. De la studiul după o statuie antică, artistul poate trece la analiza unui aspect din ambianţa cotidiană. În planul direct al culturii vizuale, Vasile Gorduz continuă directia simbolistă reprezentată de Paciurea. În acest capitol al creaţiei sale se înscriu "Himera cu pui", "Pasăre care-si înghite umbra", "Pasăre oarecare". Simbolurile creştine lărgesc aria mitologiei autohtone, precizînd caracterul sacru al interpretării. Uneori, artistul propune o sinteză între nivelul lecturii crestine si mitologia antică.Sunt prezente lucrări asemeni "Conversaţiilor", în care artistul actualizează situaţii în care omul comunică intens cu elementele mediului, cu elementele lumii, din perspectiva fixării reperelor unei mitologii autohtone. El reuşeşte să facă o sinteză între universul formal al lui Brâncuşi si deschiderea spre imaginar a lui Paciurea. "Himerele" lui Vasile Gorduz angajează un dialog cu arta dramatic-fantastică a lui Paciurea, în care el introduce seninatatea unei clasicităţi, în care recunoaştem resursele arhaice fructificate de Brâncuşi şi aportul clasicitaţii mediteraneene. Himerele sale, văzute în diverse ipostaze, traduc în plan formal o stare imaginativă, în care fiinţele hibride, care asamblează funcţii chtoniene si uraniene, nu funcţionează printr-un monstruos terifiant, ci par sa întruchipeze o deschidere a universului spre o comunicare cu umanul. Din lecţia lui Brâncuşi (a clasicitaţii moderne), ca si din lecţia antichităţii clasice, Vasile Gorduz reţine regimul echilibrat al formei, volumul convex, suprafeţele polisate, întrerupte uneori de accidente ce par efectul unei uzuri temporale, şi care adaugă incidenţe tactile. Imaginarul său este uneori impregnat de o notă de umor ("Himera cu pui"), de îndată părăsit pentru a găsi o stare de solemnitate. Prezenţa câtorva lucrări din ciclul păsărilor nu sugerează ascensiunea, ci mai degrabă o decădere din condiţia zborului: "O pasăre oarecare", "Pasare care-şi înghite umbra" - amintind de formele ovoidale ale lucrarilor lui Moore. Vasile Gorduz se joacă atât cu forma, cât si cu materia, amplasând nu întâmplător, porteretul unui copil alături de portretul grecesc (kora) si de chipul încorsetat pe un soclu de lemn. Ca şi Brâncuşi, Vasile Gorduz este interesat de "portretul de copil" în care îmbină graţia cu gravitatea. Se observă interesul pentru starea copilăriei, ca promisiune şi suport de gingăşie din "Himera cu pui". În portretele expuse urmăreşte variata gamă de stări exprimabile, ca şi posibilităţile unei analize plastice pe care fizionomia armonioasă i le permite. Ne aflăm într-o zonă a subtilităţii interpretative, eliminând tocmai tentaţiile expresioniste si jocul imaginativ. Frumuseţea figurii îl menţine în zona realului, într-o gamă strînsă de variaţiuni, înscrise într-un perimetru al clasicităţii. Deşi este un sculptor cu posibilităţi de exprimare plastică deosebită, modestia îl caracterizează, afirmînd că: "Astazi mi se pare că nu mai gravitez decît în jurul propriilor mele întrebări, care ramân adeseori fara raspunsuri. Toate zilele mele se încurcă printre sculpturi... deci nimic spectaculos si nimic din ceea ce se crede a fi - o viată de artist".
Raluca Băloiu